Când a apărut România? De când se numește țara noastră România și de ce a fost ales acest nume

Pare o întrebare simplă, cu un răspuns banal. Mulți se vor grăbi să spună că numele țării noastre e legat de Unirea din 1918, alții vor merge jumătate de veac și mai bine în urmă, spre Mica Unire, de la 1859. Numele de „român” și „România” intraseră deja în uz la începutul secolului al XIX-lea. De fapt, sunt mult mai vechi.

Dacă etimologia e simplă, un derivat al latinescului „romanus”, rămâne de stabilit când și cât de des s-a atribuit el populației și spațiului actualei Românii.

Atestări externe ale numelui „România”

Până la retragerea romană la sud de Dunăre (274) lucrurile sunt clare, spațiul de la nord păstrând denumirea de Dacia. Prima mențiune post – aureliană apare în jurul anului 383, când Auxențiu din Durostorum se referă la populația din spațiul nostru sub denumirea de „romani”.

„Dumnezeu a scăpat din pământul barbar pe cei care mărturiseau pe sfântul său fiu, unul născut, l-a făcut să treacă Dunărea şi să-i slujească în munţi, după pilda sfinţilor. Trăind cu poporul său în pământul romanilor, el a predicat în afară de cei 7 ani, încă 33 de ani adevărul”, pomenește Auxențiu în „Scrisoare despre credința, Viața și moartea lui Ulfila”, text publicat în „Izvoare privind istoria Romîniei”, Ed. RPR, Bucureşti, 1964.

08:45, 21.12.2024 • POLITICĂ

SUA, îngrijorată de criza politică prin care trece România: Susținem preocuparea de a organiza alegeri prezidenţiale libere şi corecte

08:00, 20.12.2024 • OPINII

România, la limita prăpastiei financiare: iresponsabilitate politică sau populism perpetuu?

O altă referire ar putea fi cea din Cântecul Nibelungilor (1204): „Ducele Ramunch din țara Valahilor/ cu șapte sute de luptatori aleargă în întâmpinarea ei/ca pasarile sălbatice, îi vedeai galopând”.

Multiple mențiuni ale unor variațiuni ale cuvântului „român” apar în scrierile umaniste, printre cele mai cunoscute fiind făcute de Francesco della Valle (în 1532) sau Pierre Lescalopier (în 1574). Eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”.

În scrierile românești, publicate în afara spațiului principatelor, termenul apare deja din 1653, chiar în titlu: „Diplome date de Principii Transilvaniei preoților românesci” (publicată la Belgrad). Există multiple exemple ulterioare, precum „Decret pentru miliţia românească limitanee” (Viena, 1766) sau „Istoria Românilor” de Samuel Micu (Buda, 1806).

„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească. În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. La 1816, cărturarul grec Dimitrie Philippide scrie o Istorie a României şi o Geografie a României, în greacă“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, citat de Adevărul.

Termenul era deja consacrat înaintea micii uniri de la 1859. În 1850, de exemplu, apare la Paris lucrarea „Le protectorat du Czar ou la Roumanie et la Russie”.

Atestări interne ale numelui „România”

În plan intern, întâia mențiune apare chiar în primul document cunoscut a fi scris în românește: Scrisoare lui Neacșu de la 1521, și-n care se vorbește de „cěra rumŭněskŭ” (Țeara Rumânească).

În plan tipărit, apare la Iași, în 1643, „Carte românescă de învățătura Dumenecelor preste an”,urmată de 1768 „Cântece câmpeneşti cu glasuri româneşti” (Cluj – Napoca), „Trâmbiţă românească” (1769, Râmnic), „Rânduieli româneşti vechi privind oieritul” (1792, Cluj – Napoca), „Gramatica românească” (1797, Sibiu) apoi „Istoria pentru începutul Românilor în Dachia” (1812) și „Istoria Besericei Românilor” (1813), ambele de Petru Maior, pentru a da doar câteva exemple.

Una dintre cele mai importante lucrări este cea publicată la Paris, în 1856, de Cezar Bolliac: „Memoires pour servir a l’histoire de la Roumanie. (Provinces Danubiennes)”. La capitolul „Provincii ale României” numește Valahia, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureș, Crișana și Timiș. Vorbim de o carte apărută cu trei ani înaintea Unirii Mici și cu 62 înaintea celei mari. „Scăldată la est de Marea Neagră, la nord de Nistru, la Vest de Tisa, la sud de Dunăre, acestea sunt granițele României”, scria Bolliac în 1856!

În documetele oficiale, numele de România s-a folosit pentru prima oară din 1862, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti şi al Moldovei. A fost posibil deoarece în acel an sultanul otoman Abdul Aziz şi-a dat acceptul cu privire la crearea noului stat, ce avea din 1859 același domnitor și o administrație comună.

Numele de România a fost consacrat de constituţia de la 1866.