Când e să fie viaţă…

Încep abrupt, fără altă introducere. Şi zic, pe mai departe, exact aşa: când e să fie viaţă… Şi trageţi voi concluzii. Hm… Păi, să argumentez… Când am cumpărat casa de la ţară, ne-am apucat, ca oamenii gospodari, să lăsăm ceva urmă pe pământ.

Şi ne-am pus, printre altele, să plantăm, cu simţ de răspundere, pomi, de să facem, în spatele casei, o livadă. Nu aveam de nici unele, acolo, la ţară, aşa că, veneam dimineaţa şi plecam seara, înapoi, la oraş. Cu mâncarea veneam la sufertaş, dar pat, să dormim, nu aveam.

Într-o seară, după ce plantaserăm noi – ca la carte, cu bibilire, cu grijă, cu reguli – o mulţime de meri, peri, caişi, cireşi, vişini, gutui, pruni, piersici, era musai să ne grăbim spre casă, la oraş. Mai rămăsese un biet lăstar, strâmb, vai de mama lui, aproape fără rădăcină.

De măr. Dar, nu mai aveam timp de pritocit, ca la ceilalţi, pentru el. Nici să-l las să moară, aşa, aruncat, nu mi-a venit. Şi am făcut cu piciorul un fel de scobitură. Am zgâriat pământul, mai precis. L-am pus, cu regrete, acolo, pe puiul ăla de copac.

Nici apă nu am mai apucat să-i pun, că era zor mare. Eram convinsă că, până venim, moare. Însă, când ne-am întors, surpriză de proporţii: unii dintre pomii bibiliţi se uscaseră în picioare, dar săracu’, ăla strâmb şi neînsemnat se prinsese! Îl avem şi acum lângă pompă şi face mere de nu ştiu ce să fac cu ele.

Altă dată, am cumpărat de la piaţă, de la un bătrân – om de la ţară, cu mâinile bătătorite de muncă şi cu faţa brăzdată de vânturi şi arsă de soare, nu samsar – numai de mila trudei continue şi a mâinilor lui chinuite, nişte vinete.

Nu erau prea frumoase. Ca să nu zic că erau vai de mama și vai de mămițica lor… Gălbejite, aproape uscate, micuţe… Am mai venit şi cu trenul la ţară, pe o căldură de se făcea oul ochi pe asfalt… Nu mai rămăseseră decât nişte beţe amărâte din răsadurile alea, când am ajuns acasă.

Soţul meu, când le-a văzut, a zis să nu muncim degeaba, să le punem în pământ, că nu se mai fac vinete din alea. Dar, le-am plantat. Nu doar că s-au prins, nu doar că s-au făcut mari, dar, a fost una dintre dăţile în care ni s-au făcut vinetele în cantitate industrială.

Aşa… Am zis, dacă tot avem casă la ţară, să plantăm zmeură. Ne-am dat silinţa cu ea, am făcut ce trebuie, urmând sfaturile specialiştilor, dar mai mult de câteva fructe – şi alea vai de mama lor, de mici şi stafidite ce erau – nu am văzut.

Şi, de la vecini, se tot căzneau să se întindă la noi, nişte rugi de zmeură. Cum noi aveam experienţe neplăcute cu a noastră, dă-i şi taie-le pe astea de fiecare dată când se infiltrau. Iar când am făcut gardul, cu fundaţie adâncă de beton, meşterii au turnat fără milă beton peste zmeura asta.

Pe urmă, am ajuns un pic mai rar la ţară. Şi, când am venit odată, ce să vezi… Cele câteva fire care ieşiseră prin beton, făcuseră zmeură. Doamne, dar ce zmeură! Dulce, aromată, boabe mari, multe, minunate. Uluiala e fost imensă. Încă o lecţie dată de natură şi de viaţă.

Când ne-am apucat de casa nouă, meşterii au aruncat peste bulbii unui bujor, care nu se vedea, că era toamnă şi tăiasem uscăturile, moloz, beton, cărămizi, lemne, ce să mai, de toate… Când am văzut, să-mi vină rău. Am îndepărtat ce-am putut cu mâna. Dar nu am putut prea mult. Şi am fost convinsă că tocmai i-am pus cruce bietului bujor.

Şi, totuşi, anul viitor, habar n-am cum, bujorul meu a scos capul la prim plan şi a înflorit ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Mi s-a vărsat un plic cu seminţe de pătrunjel la colţul casei, printre pietre. Acolo a răsărit şi a crescut, viu, verde, frumos, în timp ce ăla din grădină, cu pământul afânat şi bun, ziceai că e pârlit de oftică.

Astă iarnă, în decembrie, pe 15, era soare şi frumos pe la mine, pe unde am casa. Şi, cum avusesem un an greu, cu multe oprelişti şi hopuri, fără timp liber, nu apucasem să pun arpagic şi usturoi de toamnă în grădină. Aşa că, am făcut asta atunci, în decembrie, de să râdă şi curcile de mine.

Ca să delimitez locul plantat de restul grădinii am înfipt câte două crengi uscate de prun, într-o parte şi într-alta a brazdelor. Când am venit la sfârşitul lui februarie la ţară, una dintre uscăturile alea era verde. Din nimic, dar chiar din nimic, se iţise viaţa.

Hm… Ce voiam să spun cu astea… Poate că nu voiam să spun ceva anume. Sau, poate că voiam să spun că e la fel şi cu oamenii. Se prinde rădăcina unde şi când nu te gândeşti. Cu unii, tragi de aţa aia, a relaţiei, treci peste multe, ierţi, dai şanse, vrei să crezi că mâine e mai bine.

Dar, nu e. Doar te amăgeşti. Mai devreme sau mai târziu, când nu mai poţi să faci nod după nod, plesneşte şi se duce naibii. Cu alţii nu faci nimic. Sau, dimpotrivă. Nici nu le acorzi atenţie. Nu-ţi pasă de ei, nu-ţi plac, din cine ştie ce considerente, nu-i crezi în stare să-ţi fie apropiaţi.

De fapt, nu te vezi pe tine având vreo relaţie cu acei oameni. Nici nu ştii câte afinităţi ai, câte lucruri în comun şi cum, când începi să-i cunoşti, ajungi să-i iubeşti. Desigur, mai e o categorie de oameni pe care o simţi din prima. Vezi, nu aş şti să spun cum, dar ca la radiografie, emoţii, lăuntruri, suflet, tot. Îi citeşti, îi scanezi, îi descoperi. Şi, tot din prima, când vezi astea, rezonezi maximum cu oamenii aceia, deşi, doar ce v-aţi întâlnit. Chiar aşa, din prima. Hm… De-ale vieţii. Daţi-i textului de faţă ce înţelesuri vreţi. Ascunse, la vedere, spuse pe şleau. Tot la fel l-am scris, în grabă mare, şi eu.