Când Isus spune Allah: Malta, o insulă europeană între Africa islamică și Europa creștină

Furtună cu vânt înghețat și ploi abundente. Brusc, palmierii parcă rămân fără frunzele. Cerul se întunecă și norii negri se îngrămădesc peste dealul Rabat.

O apă murdară curge prin jgheaburi și pâraie uscate. Oameni și animalele, deopotrivă, caută adăpost, ascunzându-se de tunetul care cade brusc peste ele. Cu foarte puțin timp înainte era foarte cald, o vreme de răsfăț pentru turiștii în tricouri și cu ochelari de soare, scrie Banii.net.

Pare o scenă dramatică pentru un nou lungmetraj despre răstignirea lui Iisus, iar vremea compune parcă fundalul sonor care acompaniază indignarea lui Dumnezeu la uciderea fiului său de către noi, oamenii. Mesajul iubirii vine ca răspuns de la cel care a fost atunci urât: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”.

În Rabat, și în toată Malta, în Vinerea Mare se urmărește actul răstignirii, cu cerul întunecat. Un oraș medieval stă așezat pe un deal, împrejmuit de zidurile sale puternice, cu o catedrală vizibilă din depărtare, care face ca toate lucrurile din jur să pară minuscule, chiar și zidurile groase de un metru micșorându-se parcă la dimensiunea unei piese de Lego.

Ca niște roci uriașe aruncate de ciclopi, astfel de catedrale sunt împrăștiate pe insulă, scăldându-și fundațiile în apa turcoaz. Timpul cruciaților și cavalerilor Sfântului Ioan întâmpină secolele precum o flacără – adevărul are nevoie de sabia ucigașă, deși totul este atât de simplu: „Să nu ucizi!”

De câte ori a fost ucis Isus de la moartea sa?

Sunt întâmpinat cu Merhba (N.R. formulă de întâmpinare malteză, cu origini arabe) când intru în micuța sală de ceai. Sunetele arabe se înghesuie în urechea mea și privesc mulți oameni cu pielea închisă la culoare și părul încrețit. Ceaiul are gust bun. Se toarnă într-un mod arabo-turc, dintr-un vas mic cu ceai și unul mare cu apă clocotită. Surprins de mirosuri și sunete, încerc să-mi amintesc: sunt în UE, micul stat insular Malta – și Iisus își părăsește biserica, are părul negru și ochii negri, vorbește credincioșilor și își strigă tatăl cu numele „Allah”. O imagine cu adevărat neașteptată.

Malti, limba malteză, este un dialect arab. În ciuda temerilor islamului, locuitorii insulei, fără a admite în mod evident, și-au păstrat moștenirea maură și au apărat limba, stilul arhitectural și părți mari ale culturii de-a lungul secolelor, împotriva forței militare agresive a cavalerilor catolici. Chiar și Dumnezeu a rămas „Allah”.

Spiritul omului este neajutorat, dorința spune „da” și mintea spune „nu”. Faust al lui Goethe a declarat deja, pentru noi, germanii: „Două suflete sălășuiesc în pieptul meu”.

Primele zgomote lente, dintr-un marș funerar, își fac loc prin ușa deschisă. Se iscă o forfotă, localnicii pleacă, nerăbdători, afară la scaunele și băncile lor, pregătite din timp. În timp ce îmi fac loc printre ei zâmbind, observ din nou cât de mici sunt cei mai mulți dintre acești bărbați și femei – îmi ajung până la piept. Așa se explică casele tradiționale, mici și foarte mici, încât, dacă vreau să le trec pragul, capul meu este în pericol.

Este clar că multe fețe nu provin din lumea noastră, care promovează fotografii și portrete bune pentru micrul ecran. Aici, viața de zi cu zi prezintă mai multe fețe, mai puțin interschimbabile.

Alaiul se pune în mișcare pentru câțiva pași. Adam apare, cu mărul cunoașterii în mână – cunoștințele care astăzi ne conduc planeta pe marginea prăpastiei, pentru că sunt folosite fără înțelepciune. Este desculț și doar o haină subțire îl acoperă. Senzația este că temperatura a coborât la zero grade și bate un vânt înghețat, un adevărat martiriu pe pietrele reci. Cuvintele biblice o anunță pe Eva: ea are un trident negru, în jurul căruia sâsâie faimosul șarpe. Este acoperită de la vârf până la picioare cu un voal negru, subțire, iar ideea unei burqa islamice se trezește în mine: Este cumva această Eva repetarea încercări lui Adam, trebuie ea acum – cu toată cunoașterea bărbatului care a gustat din măr – să-și păstreze credința catolică în fața islamului?

Ei bine, oamenii își trăiesc impactul cultural arab, le oferă limbaj, continuitate și identitate. În plus, credința catolică a permis nenumăratelor sale monumente să crească spre cer, semne arhitecturale și mărturisiri de piatră în lupta pentru credință.

Îi întreb, în engleză, pe bărbații și femeile din jurul meu: „De cât timp sunt maurii în Malta?” Jena pe care am produs-o și tăcerea mă frapează, deoarece probabil am atins un punct sensibil. „Nu știm prea bine, nu există documente sau monumente”. „Dar a trecut mult timp, după cum puteți vedea din limba voastră, după obiceiurile voastre, orașele voastre se numesc Medina și Rabat”. “Trebuie să întrebi pe cineva care știe!”

Din nou, îmi vine în minte Faust, cu conflictul său interior dintre căutarea adevărului și urmărirea personală a puterii. Conflictul dintre religii are loc și în subconștient și istoriografia este, ca întotdeauna, marcată de interesele dominării. Nathan cel Înțelept ar putea juca și în zidurile fixe ale Minei. Cum a fost cu reunificarea noastră sau cu dictatura din Chile, din Spania… Ideile iluminismului, ca întotdeauna, își caută adepți activi care vor să părăsească ascunzătoarea lor confortabilă.

Din nou, cortegiul se pune în mișcare. Trec Avraam, Moise și triburile israeliene, regele David și romanii. Aceștia sunt îmbrăcați atent din punct de vedere istoric și au priviri reci. Sunt echipați pentru Palestina, care încă se sufocă în frământări sângeroase după 2000 de ani. Dacă ar vrea să continue drumul spre Palestina, aceasta nu pare departe.

Chipurile și oamenii te fac să uiți acest salt în timp – cât de puțin poate fi natura umană influențată de timp. Schimbați puțin scenariul, și aproape 2000 de ani ar putea fi uitați.

Plin de sânge, Barabas se târăște, îngrozit de rănile sale proaspete. Angajații băncii, meșteșugarii, oamenii de afaceri, gospodinele și școlarii reprezintă figurile biblice, toți sunt cinstiți, serioși și conciși. Vor să simtă și să transmită publicului ce fel de oameni erau semenii lor istorici – cei care au trăit în vremea lui Isus.

Sunt nerăbdător: Oare cine dintre îl va întruchipa pe Isus? Cine se simte îndreptățit să “se strecoare în pielea sa“. Poate exista cineva care să-l întruchipeze pe Isus – în lumea noastră consumeristă, în dansul nostru extatic în jurul vițelului de aur înviat? Oamenii din Malta au găsit un răspuns pentru ei înșiși. Figurile realiste, de mărime naturală, reprezintă patru etape ale suferinței lui Isus, iar copacii vii sporesc efectul de autenticitate.

Sunt mutați pas cu pas de opt bărbați grași, cu un efort enorm. În ciuda frigului, au sudoare perlată pe frunte. Alți patru bărbați ajută repede, cu niște tije de sprijin înfrumusețate cu aur, pentru că, în mod amenințător, totul se clatină. Îngrijorarea este pe fețe – nu pentru ei înșiși, nu! Ci pentru statuia lui Isus, veche de secole, atinsă și venerată de generații. Nu trebuie să cadă!

Puterea combinată a purtătorilor și a ajutoarelor reușește o mică minune. De data aceasta realizată de oameni și, doar de data aceasta, pentru Isus. Ușurarea se vede pe fața spectatorilor, unii dintre ei au vrut chiar să sară în ajutor.

Cei doi clienți de la cafeneaua din apropiere sunt complet neimplicați. Vorbesc despre problema refugiaților din Malta și despre valul de refugiați din Africa, probabil și din cauza unor africani din jurul nostru. Ceva mă frapează în timpul conversației, fără a fi capabil să o conștientizez de la început. Îi urmăresc mai atent pe cei doi clienți. Da, este adevărat! Se privesc doar în ochi doar o scurtă fracțiune de secundă, apoi se uită unul pe lângă altul, vorbesc parcă cu cineva care nu este în fața lor. Observ același lucru la familii, la copii, la localnicii din jurul meu.

Urma să aflu mai târziu: În spatele obiceiului se află ideea antică a Orientului privirii rele, convingerea puterii ochilor de a pătrunde în sufletul oamenilor, de a putea efectua blesteme sau binecuvântări. În acest fel, nu ne oferim proprii ochi neprotejați altor oameni.

Și eu sunt urmărit! O femeie cu un copil mic în brațe mă întreabă despre impresiile mele cu privire la procesiune. Ea îmi observă gândurile și iritarea și îmi explică că pot înțelege procesiunea corect numai dacă știu și pregătirile pentru aceasta. Cu multe ore mai devreme, majoritatea locuitorilor din Rabat s-au gândit și au reflectat la moartea crudă și la soarta lui Iisus în biserici și catedrale. În meditația tăcută, au încercat să se apropie de jertfa lui Isus.

Procesiunea continuă câțiva pași mai departe. Nimeni nu bate din palme, nimeni nu comentează, copiii privesc cu mare uimire de pe umerii sau din brațele părinților. O spaimă dublă trece pe lângă ei – suferința interpreților și suferința istorică descrisă. O istorie de două mii de ani își trimite mesajul înapoi lumii.

Un huruit și un șir serpuit se întinde de-a lungul drumului spre sfârșit. Recunosc figuri profund îndoite, cruci de lemn masiv care stau pe umerii lor. Penitenții sunt cei care, prin propria lor faptă, vor să îndepărteze puțin vina oamenilor lui Isus și să împărtășească suferința. Sunt împovărați de hainele penitente de culoare maro, lanțuri grele de fier le fac răni în jurul picioarelor. Capetele lor sunt acoperite cu o glugă înfricoșătoare. Este macabru, dar mă gândesc la membrii Ku Klux Klan care au urmărit și au ars oameni de culoare și se pocăiesc acum și aici pentru faptele lor.

Angajamentul și efortul lor sunt însă, contrar imaginației mele, evidente și autentice. Îi pot înțelege și pot să mă identific cu ei în timp ce încearcă să transpună suferința lui Isus. Dar rămâne străin pentru mine, necunoscut și este în afara concepției mele despre viață. Sper ca această pasiune în și pentru suferință să nu se transforme în intoleranță, ură și război împotriva disidenților. Dar salvarea aceleiași pasiuni în slujba păcii, dreptății și respectului față de natură și om este cu siguranță și în spiritul lui Isus. Sper că doliul onest pentru suferința fiului Mariei îi poate determina pe oameni să rescrie istoria.

Sunt îngrozit de gândurile mele, interlocutorul meu îmi vorbește și mă privește în ochi doar pentru o fracțiune de secundă. “Numele meu este Joseph, îl cunosc, mă poate ajuta, unde ne-am întâlnit?” Nu trebuie să mă gândesc mult: „Nu, sunt sigur că nu ne cunoaștem”. Râde călduros și mă bate pe umăr. Ei bine, nu sunt atât de străin de această insulă îndepărtată europeană. Încurajez conversația, care devine rapid deschisă. “Știți că noi, oamenii din Malta, am suferit mult de foame, chiar și copiii. Eu însumi am trăit asta în tinerețe. Am avut un cais frumos în grădina noastră, dar tatăl nostru ne-a oprit să mâncăm fructele din el. În fiecare zi și, de asemenea, noaptea am urmărit în secret copacul, pentru că foamea noastră era foarte mare. Trebuia să existe un motiv cu adevărat important, m-am gândit. Într-o noapte, tatăl meu a venit la copac cu un sac și a luat cu grijă fructele. Apoi s-a dus la biserica din satul nostru și i-a înmânat sacul preotului. În noaptea următoare, am tăiat pomul cu propriile mâini și, de îndată ce am crescut, am părăsit Malta plecând să-mi caut de lucru. Mulți ani mai târziu, m-am dus la New York ca muncitor pentru a-mi întreține familia în Malta. Și acum sunt din nou aici, pentru că aici este casa mea și o iubesc.”

Vorbim mult timp, iar semiluna se ridică deasupra noastră și luminează ușor crucea de pe catedrală din depărtare.

O credință puternic înrădăcinată în mine începe să se transforme. „Iisus, prin moartea sa, și-a asumat vinovăția oamenilor” se schimbă: „Oamenii și-au asumat o mare vină prin moartea lui Isus”.

Mi se pare că oamenii de astăzi, din prezent, ar trebui să încerce totul pentru a se asigura că așa ceva nu se va mai întâmpla, nu numai față de Isus, ci față de toți oamenii persecutați, discriminați și slabi. Așa cum Isus a încercat să ne-o arate.

Vizita mea în Malta mi-a lăsat o impresie profundă, la care nu m-aș fi așteptat niciodată înainte de a vedea această minunată insulă europeană. Voi fi fericit să mă întorc.

Autor: prof. Bernd George