Câte necazuri sunt pe lume? Câte dureri? Câte năpaste?

Da, câte necazuri sunt pe lume? Câte dureri ne apasă inimile? Câte probleme se cer rezolvate? Câte tristeţi ne zburătăcesc frunţile? Câte amărăciuni se pitulează în sufletul de om? Câte mâhniri ne asediază? Câte supărări ne, inevitabil, năpădesc?

Câte nenorociri vin peste noi? Într-o viaţă… Într-o zi… Într-o clipă… Nu am auzit, sincer vorbind, să existe un top al acestora. Să fi făcut cineva o statistică. Să ştim, ca în atâtea alte situaţii, numărul durerilor. Cifra la care se… rezumă necazurile.

Când a făcut lumea, Dumnezeu a hărăzit ca toate belelele – nenumărate, incomensurabile, fără număr – să cadă, nu pe flori, nu pe copaci, nici pe pietre, ci doar pe oameni. Mereu pe oameni. Sunt, cum am zis şi mă repet, puzderie, necazurile omului într-o viaţă. Dacă ar mai trăi vreo câteva vieţi, şi în acelea ar fi la fel.

Şi, totuşi, din mulţimea de încercări pe care le aruncă soarta peste lume, din cohorta de nenorociri care lovesc ca hoardele lui Atilla oamenii, care ar fi cea mai grea? Cea mai cumplită? Cea mai copleşitoare? Toate sunt apăsătoare şi, cel mai bine ar fi să nu mai vină peste noi. Să nu mai existe. Să se ducă pe pustii.

Dar, din păcate, ele există şi vin doar peste noi. Mereu şi mereu. Azi nu aveam, câtuşi de puţin, intenţia să facem socoata nenorocirilor. Dar sunt dureri care, uneori, parcă n-ar trebui să vină. Să ne lovească. Să ne termine. De ce le plămădeşte Dumnezeu în felul ăsta? De ce loveşte astfel? De ce?

Sunt lucruri, chestiuni, întâmplări pe care mintea mea nu le poate, deşi se străduieşte, pricepe. Mi se pare nu doar cumplit, nu doar nedrept, nu doar inuman, ci cutremurător, de-a dreptul. Câte necazuri sunt pe lume? Câte mâhniri? Câte nenorociri? Câte?… Nu ştiu, nu pot, nu găsesc cuvintele care să aline, la ceas de necaz, un om, un prieten.