Ce înseamnă wellness în România de azi?

Cât wellness își permit românii? Într-o țară în care 4 din 10 gospodării se încălzesc cu lemne, dar Instagramul geme de smoothie-uri verzi și retreat-uri de yoga la munte, „wellness”-ul devine nu doar o aspirație, ci un paradox național. Între slănină cu ceapă și dorința de detox digital, între cazanul din curte și cada cu spumă a hotelului de 5 stele din Bali, se întinde prăpastia unei nevoi tot mai presante: aceea de a ne regăsi, măcar pentru un weekend, într-o lume mai blândă, mai parfumată, mai liniștită. Dar ce înseamnă de fapt wellness în România de azi și câți își permit să și-l cumpere?

Între slănină cu ceapă și retreaturi de detoxifiere

„Wellness” e cuvântul magic al prezentului. Îl vezi în reclame, pe ambalaje, în discursurile de marketing ale celor care vând ceaiuri minune, perne cu memorie, vacanțe în Bali sau retreaturi spirituale în Maramureș. E o promisiune dulce și difuză de bine. Dar ce înseamnă, de fapt, wellness în România anului 2025? Cine și-l permite? Cine visează la el? Și cine trăiește în continuare cu gândul că un păhărel de țuică și o friptură de miel sunt, de fapt, secretul longevității?

Wellnessul din reviste și realitatea din gospodării

În revistele glossy, wellness înseamnă yoga pe plajă, smoothie-uri verzi, masaje cu pietre vulcanice și băi sonore cu boluri tibetane. În realitatea românească, însă, peste 40% din populație nu-și permite să meargă la medic decât în cazuri urgente, iar concediile sunt de multe ori lux, nu normalitate. Institutul Național de Statistică arată că în 2024, doar 28% dintre români au avut o vacanță în afara țării, iar dintre aceștia, mai puțin de 3% au optat pentru destinații „wellness”. Restul au mers la all-inclusive în Turcia, au fost la rude sau, pur și simplu, n-au plecat deloc.

Cine își permite, totuși, wellness?

Clasa de mijloc urbană, în creștere, dar și profund polarizată, e principalul consumator de wellness în România. În București, Cluj, Iași sau Timișoara, apar tot mai multe spa-uri, clinici de detox, studiouri de pilates și retreaturi de weekend pentru „reglarea chakrelor”. Un weekend de „wellness autentic” la un resort de lux din Covasna costă în medie 2.000-3.000 de lei – o sumă pe care o familie întreagă din mediul rural o câștigă în două luni de muncă. În această Românie duală, wellnessul devine nu doar un vis, ci și un marker social: dacă mergi la yoga în fiecare marți și postezi poze cu avocado și lumânări parfumate, ești din „bula bună”. Dacă mergi la muncă pe șantier și-ți încălzești ciorba la primus, ești din România care privește wellnessul ca pe un film străin.

Visul românesc despre bine

Românii visează la wellness fără să-l numească astfel. Visează la o viață fără griji, fără dureri de spate, fără facturi neplătite. Visează la „să fie sănătoși și copiii bine”, la „să nu-i doară nimic” și „să aibă un pic de liniște”. Pentru unii, wellnessul înseamnă un hamac în curte, o după-amiază la pescuit sau o zi fără telefoane. Pentru alții, înseamnă un blender, o bicicletă electrică și un „coach” motivațional pe Zoom. Dar în esență, toți vor același lucru: un pic mai multă pace.

Comparații internaționale: de ce wellnessul nostru e altfel

În Europa de Vest, conceptul de wellness este integrat în politicile publice: angajații au zile de sănătate mentală, concedii bine plătite, programe de reducere a stresului la muncă. În Suedia, statul subvenționează activitățile de fitness și sport. În Germania, cabinetele de psihoterapie sunt acoperite de asigurări, iar angajații pot merge la psiholog fără să plătească din buzunar. În România, sănătatea mentală este încă un tabu, iar mulți dintre cei care suferă evită să ceară ajutor – de rușine sau de sărăcie. Diferențele se văd și în consumul de produse și servicii: în Austria, cheltuielile anuale pentru wellness pe cap de locuitor depășesc 1.200 de euro. În România, ele sunt estimate la sub 100 de euro, cu tot cu pastile, creme, suplimente și o baie mai caldă din când în când.

Cât ”wellness” își permit românii – o privire cu sare, ceapă și aspirații

Într-o țară în care pensia medie nu acoperă nici măcar chiria unei garsoniere în București, iar salariul minim e aproape echivalent cu tariful pe noapte al unui hotel cu jacuzzi în Brașov, românii visează totuși la „wellness”. Visează cu ochii închiși, în timp ce trag o țuică fiartă la marginea unei ninsori sau fac o frecție cu tărie de usturoi pe coloană. Pentru unii, wellness e yoga în Bali. Pentru alții, e să nu-i doară șalele într-o zi de muncă. Ce e, de fapt, wellness în România? Cine și-l permite? De ce ne atrage, chiar și când nu avem bani pentru el?

Profilul românului care face „wellness”

Wellness-ul autentic – cel cu retreaturi, sucuri verzi, camere cu sare și respirație conștientă – este practicat în România, dar mai ales de o categorie socială subțire: corporatiști de clasă medie-superioară, antreprenori digitali, medici bine poziționați, notari, influenceri cu contracte solide, politicieni cu dosare în pauză și o mână de pensionari cu copii plecați în Norvegia. Este un club restrâns, dar vocal și vizibil. Sălile de yoga sunt pline la Cluj, retreaturile se țin la Bran, detoxifierea se face în zonele de munte sau litoral, la prețuri care încep de la 250 de euro pe weekend și pot ajunge lejer la 1.200.

Dar în realitate, cei care își permit constant astfel de servicii nu depășesc 5-7% din populație. Datele INS și ale companiilor de consultanță în lifestyle indică faptul că piața wellness din România este încă „de nișă”, cu un volum anual de sub 400 de milioane de euro – în timp ce în Germania, wellness-ul trece de 6 miliarde.

Prețul liniștii interioare – de la masaj la respirație conștientă

Un masaj decent într-un centru urban costă între 100 și 250 lei. O sesiune de yoga – între 50 și 80 de lei. Pachetul de SPA de weekend cu cazare și terapii: între 1.000 și 2.000 de lei. În paralel, salariul minim net în România e în jur de 2.200 lei. Practic, o singură zi de „detox” decent mănâncă tot venitul lunar al unui lucrător pe salariu minim.

Această disproporție face ca wellness-ul să nu fie parte din viața cotidiană, ci o escapadă rară, visată și uneori bifată cu ocazia unor aniversări sau bonusuri. Pentru cei cu venituri mici și medii, „wellness” rămâne o combinație de televiziune tematică, produse bio cumpărate o dată pe lună și poate, o dată pe an, o baie cu spumă și uleiuri esențiale, luate din supermarket.

Wellnessul de acasă – reinventat cu umor și adaptare

Românii nu duc lipsă de creativitate. Așa cum au adaptat fast-foodul cu shaorma și meditațiile cu vecina de la trei, au rebranduit și wellness-ul. Unii și-l oferă prin ritualuri personale: borș de curățare, saună cu lemne în spatele casei, stretching pe preș, băi cu leuștean, băi cu rachiu, frecții cu oțet, post negru pe sistem economic sau drumeții prin păduri unde „nu prinde semnalul, deci mă vindec de stres”.

În multe sate românești, wellness-ul înseamnă „să am liniște la cap și stomacul plin”. Nu-i puțin lucru. Pentru alții, în orașe aglomerate, un strop de wellness e o oră de tăcere într-un parc sau o zi fără șef pe cap.

Iluziile vândute sub eticheta de „wellness”

Industria de wellness nu e o simplă ofertă de sănătate – e o industrie a aspirației. Ni se vinde pace, calm, control și sens. Ni se spune că dacă respirăm corect, bem apă caldă cu lămâie și facem cinci poziții de yoga, viața se va echilibra. Ce nu ni se spune este că pentru majoritatea românilor, stresul vine din facturi, nesiguranță profesională, trafic și lipsa unui sistem de sănătate funcțional – lucruri pe care niciun workshop de „aliniere a chakrelor” nu le rezolvă.

Ce rămâne din „wellness”, atunci?

O aspirație. O formă de revoltă blândă împotriva haosului cotidian. Un vis de weekend. Sau, în cel mai bun caz, o adaptare simpatică la condițiile date. România face wellness cu ce are: cu humor, cu slănină pe post de aromaterapie, cu un vin bun în loc de ceai matcha și cu o glumă sănătoasă spusă la vremea potrivită. Căci până la urmă, dacă nu ne permitem liniște cumpărată, poate reușim s-o păstrăm pe cea care vine gratis.

Și dacă ne iese asta, suntem deja mai „well” decât pare.

Wellnessul între realitate și aspirație

Într-o țară în care alimentația sănătoasă e înlocuită de tradiții grase, în care „tratamentele naturiste” țin loc de diagnostic corect, în care somnul e un lux și liniștea o raritate, wellnessul capătă o nuanță aproape comică. Și totuși, are priză. Poate pentru că românii au visat mereu la „bine”, chiar dacă au fost învățați că suferința „te călește”. Fie că e o iluzie, fie că e o formă de rezistență prin vis, wellnessul rămâne o speranță: o lume în care nu doar că n-avem dureri, dar poate, pentru prima dată, avem și timp să ne întrebăm ce ne face bine, nu doar ce ne ține în viață.