Ce ne spune o strângere de mână despre noul conducător al Siriei

Deci, ce concluzie putem trage din refuzul noului lider al Siriei Ahmed Hussein al-Shar’a de a da mâna cu ministrul german de externe (o femeie), Annalena Baerbock la sosirea ei la Damasc, împreună cu omologul francez Jean-Noël Barrot? Călătoria lor în capitala Siriei, prima a unor diplomați europeni de top în ultimii ani, a făcut parte dintr-un efort al UE de a încuraja o tranziție incluzivă și pașnică a puterii în Siria. Franța și Germania s-au implicat mai mult în discuțiile cu grupul de opoziție sirian, Hayat Tahrir al-Sham (HTS), principala facțiune islamistă insurgentă care a pus stăpânire pe Damasc luna trecută, punând capăt autocrației de 54 de ani a dinastiei Assad.

Alte țări occidentale au fost mai circumspecte, căutând să afle cine este cu adevărat noul conducător de facto al Siriei și despre ce planifică HTS și liderii săi pentru un viitor post-Assad: unul incluziv, care să îmbrățișeze diversitatea țării, sectele religioase și minoritățile sau un stat islamist care opresează, impune guvernare conservatoare și favorizează majoritatea sunnită? Sau poate fi undeva la mijloc?

„Fără strângeri de mână”, dar cu ridicări de sprâncene

Până acum, Shar’a a vorbit despre pluralism și despre dorința sa de incluziune, dar diplomația lui „fără strângeri de mână” cu Baerbock a dus la „ridicări de sprâncene”, pentru că a ridicat întrebări despre modul în care femeile ar putea fi tratate în Siria post-Assad.

Shar’a, care și-a jurat odată loialitatea – sau a făcut bay’ah – față de Al Qaeda și a luptat cu forțele occidentale în Irak, și care a renunțat abia recent la numele de războinic: Abu Mohammed al-Golani. El s-a rupt de Al Qaeda în 2016 și a căutat să se distanțeze de trecutul său extremist.

Baerbock, la rândul ei, a încercat să scoată în evidență incidentul, spunând radiodifuzorilor: „Pe măsură ce am călătorit aici, mi-a fost clar că nu vor exista strângeri de mână obișnuite”.

Dar raportarea la modul în care islamiștii radicali (sau jihadiștii) interacționează cu femeile atunci când pretind că au devenit mai moderați a fost oarecum un test de turnesol. Iar refuzul de a privi o femeie direct în ochi sau de a le strânge mâna tinde să fie de rău augur atunci când vine vorba de incluziune. Pe lângă faptul că indică cât de moderați au devenit cu adevărat, o strângere de mână – sau lipsa acesteia – spune multe despre cât de pragmatic este pregătit să fie un lider.

Desigur, mulți musulmani conservatori cred că bărbații și femeile neînrudiți nu ar trebui să se atingă niciodată, și totuși s-au făcut excepții. De exemplu, în diplomație, o strângere de mână – salutul standard modern pentru politicienii și oamenii de afaceri globali – este ceva ce conducătorii tradiționali saudiți și din Emirate au fost gata să accepte. În 1987, regele saudit Fahd nu a avut probleme să-i strângă mâna premierului britanic de atunci Margaret Thatcher, înțelegând că gestul transmite încredere, sau cel puțin o disponibilitate de a se angaja.

Activiștii pro-democrație sunt, de asemenea, alarmați de numirea de către Shar’a a lui Shadi al-Waisi ca ministru interimar al justiției al țării. Videoclipurile descoperite recent cu al-Waisi condamnând femei la moarte pentru adulter și prostituție în Idlib și supravegheându-le execuțiile au stârnit scandal și cere ca acesta să fie concediat.

Dar o altă interpretare posibilă și mai nuanțată este aceea că Shar’a însuși se confruntă cu o dilemă. „Are un echilibru greu de realizat între liniștirea comunității internaționale, Europa și SUA, pe de o parte, și calmarea mai multor luptători HTS înclinați spre al-Qaeda”, a arătat jurnalistul sirian Lina Chawaf.

Chawaf a fost o personalitate proeminentă a televiziunii din Damasc până când a fugit în 2011, după ce și-a exprimat susținerea pentru revolta populară împotriva lui Assad, acum înlăturat. Potrivit ei, „Loialiştilor HTS nu le place schimbarea naraţiunii publice a lui Shar’a. Recent, el a cerut unui reporter local femeie să poarte batic pentru a-l intervieva. Cu greu putea să facă asta și apoi în clipa următoare să strângă mâna lui Baerbock, nu-i așa?

Dar oricum, așa cum a recunoscut vineri Baerbock: „Acesta va fi un drum stâncos”.