Deci, ce concluzie putem trage din refuzul noului lider al Siriei Ahmed Hussein al-Shar’a de a da mâna cu ministrul german de externe (o femeie), Annalena Baerbock la sosirea ei la Damasc, împreună cu omologul francez Jean-Noël Barrot? Călătoria lor în capitala Siriei, prima a unor diplomați europeni de top în ultimii ani, a făcut parte dintr-un efort al UE de a încuraja o tranziție incluzivă și pașnică a puterii în Siria. Franța și Germania s-au implicat mai mult în discuțiile cu grupul de opoziție sirian, Hayat Tahrir al-Sham (HTS), principala facțiune islamistă insurgentă care a pus stăpânire pe Damasc luna trecută, punând capăt autocrației de 54 de ani a dinastiei Assad.
Alte țări occidentale au fost mai circumspecte, căutând să afle cine este cu adevărat noul conducător de facto al Siriei și despre ce planifică HTS și liderii săi pentru un viitor post-Assad: unul incluziv, care să îmbrățișeze diversitatea țării, sectele religioase și minoritățile sau un stat islamist care opresează, impune guvernare conservatoare și favorizează majoritatea sunnită? Sau poate fi undeva la mijloc?
„Fără strângeri de mână”, dar cu ridicări de sprâncene
Până acum, Shar’a a vorbit despre pluralism și despre dorința sa de incluziune, dar diplomația lui „fără strângeri de mână” cu Baerbock a dus la „ridicări de sprâncene”, pentru că a ridicat întrebări despre modul în care femeile ar putea fi tratate în Siria post-Assad.
Shar’a, care și-a jurat odată loialitatea – sau a făcut bay’ah – față de Al Qaeda și a luptat cu forțele occidentale în Irak, și care a renunțat abia recent la numele de războinic: Abu Mohammed al-Golani. El s-a rupt de Al Qaeda în 2016 și a căutat să se distanțeze de trecutul său extremist.