Ce nu știați despre Mănăstirea Tismana, cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească

Se află la 36 de kilometri de oraşul Târgu-Jiu, reşedinţa judeţului Gorj, în oraşul Tismana, la poalele munţilor Vâlcan şi Godeanu, pe dealul Stârminei. Este vorba despre Mănăstirea Tismana, cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească, care a avut un rol esenţial în păstrarea credinţei ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani.

Mănăstirea Tismana, cu hramul Adormirea Maicii Domnului care se prăznuieşte pe 15 august, este una dintre cele mai importante vetre de cultură veche românească, un muzeu al valorilor inestimabile ale trecutului, ce găzduieşte inegalabile mărturii ale realizărilor umane şi ale faptelor istorice glorioase.

Cetate şi mănăstire, sediu al mitropoliei Severinului pentru scurtă vreme, arhimandrie, sediu politic al mai multor domni, spital, şcoală, lăcaş de rugăciune şi apărare, loc de refugiu în vreme de restrişte pentru obidiţi şi răsculaţi şi vatră de cultură, Tismana este o înfăptuire izvorâtă din zeci de ani de căutări ale unui om cu dragoste de semeni şi de Dumnezeu, Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana.

Conform tradiţiei, se spune că atunci când cuviosul Nicodim a ales locul pentru mănăstire, pe platou exista un copac mare de tisă, pe care l-a tăiat şi din lemnul căruia a construit prima biserică, trunchiul retezat folosindu-l drept prima masă a altarului. Aşadar, mănăstirea îşi ia numele de la acest arbore de tis, conifer ce împădurea pe vremea aceea locul.

Biserica actuală a mănăstirii este zidită de Radu-Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, la finele veacului al XIV-lea, în perioada 1377-1378. Construcţia întemeiată de Radu Negru Basarab, a rămas, însă, până la sfârşitul domniei sale neterminată, deşi o inscripţie din biserică a lui Nedelecu Bălăceanu, datată 1564, arată că Radu voievod a zidit-o din temelie până la sfârşit. Mai credibil este hrisovul lui Dan I, datat 1385, care indică faptul că mănăstirea a fost finalizată de acesta.

A fost și cetate de apărare

Începând cu anul 1605, cronicile vremii menţionează existenţa armelor la Tismana, iar documente din anii 1600, 1614, 1784, 1793 precizează reînnoirea scutirilor de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligaţie de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania şi de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade. În acest context, mănăstirea a servit, mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, drept cetate de apărare, potrivit Radio România Cultural.

În anul 1716, Tismana a fost un fel de centru de operaţiuni al oltenilor, care sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu (frate al monahului Dositei) şi a căpitanului Rosseti, au izbutit să cureţe ţara până la Olt de otomani şi tătari, apoi mănăstirea a fost ocupată de austrieci iar Oltenia intra în administrarea unui ban cu reşedinţa la Craiova. În urma luptelor din acei ani, mănăstirea Tismana a suferit multe stricăciuni mai ales în urma acţiunilor tătarilor, chiliile fiind aduse în stare de ruină, iar biserica fiind puternic avariată, pictura a fost arsă, iar suliţele păgânilor nu au avut o întrebuinţare mai „nobilă” decât să scoată ochii sfinţilor de pe pereţi.

În anul 1718, după pacea de la Passarowitz, austriecii se gândesc să fortifice această provincie, în eventualitatea unor atacuri din partea turcilor şi a tătarilor, iar caracterul de cetate puternic fortificată pe care îl prezenta mănăstirea este, poate cel mai bine prezentat, în releveul întocmit de maiorul austriac Johan Weiss în anul 1730. În Sfântul Atlar şi în naos, în anul 1733, s-a realizat o tencuială nouă peste cea cu ornamentaţia în ocru, pe care s-a executat fresca, autori fiind pictori formaţi la şcoala de la Mănăstirea Hurezi.

După februarie 1788, turcii ocupă Tismana, şi produc, din nou, pagube considerabile, toate necazurile aduse mănăstirii fiind elocvente asupra pierderilor colosale suferite de istoria şi arta română. Atunci a fost furat plumbul de pe biserica mare şi de pe biserica bolniţei, iar absolut toate obiectele de valoare şi armele ce se găseau la acea vreme în mănăstire au dispărut.

Tudor Vladimirescu a organizat la Tismana o bază de pregătire şi rezistenţă

În anul 1821, în perioada mişcării revoluţionare, Tudor Vladimirescu a organizat la Tismana o bază de pregătire şi rezistenţă a mişcării şi tot aici a fost redactată Proclamaţia revoluţionarilor. După acest moment, Tismana a devenit un puternic centru de rezistenţă, aici rămânând un singur călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot al taberei, mănăstirea fiind ultimul bastion în calea armatelor otomane.

În anul 1822, biserica a fost redeschisă cultului, iar perioada 1843-1844, s-au realizat importante reparaţii, în timpul arhimandritului Spiridon, aceste lucrări fiind consemnate în inscripţia lui Alexie zugravul din Câmpulung. De menţionat că în timpul lucrărilor din acei ani, piatra de pe mormântul Sfântului Nicodim, care fusese vandalizată de otomani şi austrieci, aflaţi în căutare de comori, a fost înlocuită cu cea care poate fi regăsită aici şi în prezent. Au urmat ani de începere a altor lucrări, în perioada domnului Gheorghe Bibescu, care au fost realizate de arhitecţi străini, dar în afara tradiţiilor româneşti, fiind predominante influenţele neogotice, preponderente în acei ani în Europa.

De menţionat ar fi, distrugerea, în anul 1855 a exonartexului deschis al bisericii, care a provocat mănăstirii o pierdere ireparabilă. În anul 1861, un încendiu distruge casele domneşti de la Tismana, apoi, după anul 1888, statul a început restaurarea acestora dar şi a acoperişului bisericii, care fusueue distrus de grindină. În anul 1909 începe refacerea Spitalului mănăstiresc aflat în ruină, şi, după mai multe întreruperi, cauzate de război, în anul 1919 ctitoria a fost târnosită drept paraclis.

Drama poetului Coșbuc

Puţini sunt cei care cunosc un element important din istoria Tismanei, legat de poetul George Coşbuc. În vara anului 1915, unicul fiu al poetului moare în urma unui accident în apropiere de Târgu Jiu, un moment tragic care l-a afectat pe Coşbuc, care nu a mai putut să scrie după pierderea băiatului său şi care i-a grăbit sfârşitul, petrecut la 9 mai 1918. După aceste drame, familia poetului a oferit bisericii de la Tismana, cu vechiul hram al sfântului Nicolae, trei vitralii, care, în prezent, se află în colecţia muzeistică a mănăstirii.

După război, călugării de la Tismana au sprijinit puternic rezistenţa anti-comunistă, fiind obligaţi, treptat, să părăsească mănăstirea, iar ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, şi-a găsit sfârşitul martiric în închisoare.

Tismana a devenit, apoi, chinovie de maici, pentru a nu fi închisă, iar în perioada 1954-1964, Arhiepiscopia Craiovei a realizat aici ample lucrări de reconstituire a vechii înfăţişări a ansamblului mănăstiresc, inclusiv prin îndepărtarea unor elemente decorative străine arhitecturii româneşti. De asemenea, fresca lui Dimitrie diaconul din 1766, a fost îndepărtată din pronaos, fiind scoasă la iveală pictura lui Dobromir din Târgovişte, o frescă decupată ce împodobeşte friza ce înconjoară astăzi parterul clădirilor incintei şi pereţii muzeului.

În anul 1970, săpăturile arheologice au scos la iveală zece morminte, iar în colţul de sud-est al pronaosului se află un mormânt pe care cercetătorii l-au identificat ca fiind al lui Vladislav I, mai ales că aici a fost găsită şi o coroană. În fapt, tradiţia de la Tismana arată că Pomelnicul mănăstirii începe şirul celor zece domnitori-ctitori cu Vladislav voievod.

Nu în ultimul rând, în a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, unul dintre marii întemeietori de aşezăminte monahale şi duhovnici ai Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea.

Povestea acestei mănăstiri este mult mai amplă, momentele istoriei ce o caracterizează fiind demne de a fi relatate în serial!