Ce rămâne dintr-un om

Ce rămâne dintr-un om, când omul nu mai rămâne cu noi, ăștialalți, pe pământ? Ce rămâne dintr-un om, când, oricum ai lua-o, nu mai rămâne, de fapt, nimic? Ce rămâne dintr-un om care a muncit o viață, care a trăit intens, care a visat, care a făcut planuri, care a sperat, care a iubit, care s-a luptat cu soarta, care a plâns, care a cântat, care – ca să n-o mai lungesc – a trecut prin miliarde de întâmplări? Bune și rele, dar, pesemne, mai mult rele, că viața așa e, îți dă – și știe că așa e – mai mult venin și amar, decât dulceață și nectar.

Ce rămâne, mă întreb și eu, dintr-un om, când omul, pentru totdeauna, pleacă? Rămâne un dulap cu haine – sau rămân mai multe dulapuri – la care te uiți, tu, cel rămas, neputincios, rămâne o pungă mare cu medicamente – ori, desigur, mai multe, rămâne un album cu poze, sau mai multe, prin care, pierdut, tu, cel rămas, scormonești cu nesaț înlăcrimat, rămâne un telefon, la care, cel mai probabil, nu mai răspunde nimeni, rămân niște facturi care continuă, pentru că aceia care le emit nu știu că omul respectiv n-a mai rămas pe aici, să vină, rămâne un pomelnic la biserică, atunci când cei rămași fac pomeni, rămân versurile – sau ce-or fi – de la Veșnica Pomenire, mai rămâne un nume dăltuit pe o cruce și, personal, nu știu ce mai rămâne. Amintirile, da. Rămân și amintirile. Cu omul care nu a rămas, în diverse ipostaze. Mai rămân, poate, deși pentru ei viața merge mai departe, cei dragi, apropiații omului care nu a rămas. Și, probabil, și faptele celui căruia, la un moment dat, i-a venit rândul să nu mai rămână. O vreme, lumea vorbește despre aceste fapte: a făcut așa și pe dincolo, a zis astfel, s-a purtat în felul ăsta, a fost om cu frică de Dumnezeu și respect de semeni… Rămân, da, toate astea dintr-un om care nu a mai rămas pe aici, cu noi, ăștialalți, care încă am rămas. Apoi, în timp, hainele se uzează, medicamentele expiră, telefonul e pus într-o cutie, pozele se îngălbenesc, pomenile se fac mai rar, pe cruce, numele pietrificat, pălește de vreme, amintirile se estompează, râul vieții curge mai departe, lumea uită și nu mai vorbește nimic despre cel care nu a mai rămas. Așa că, vin și întreb în continuare, ca o moară hodorogită, deși, nici măcar nu mai aștept răspunsuri: ce rămâne dintr-un om, când nu mai rămâne nimic? Rămâne, cred, mai presus de toate, durerea. O imensă și cumplită durere. Pe care, în cuvinte, oricât de meșteșugite ar fi ele, nu o cuprinzi. Și un loc gol la masă. Și în sufletul tău, cel care încă rămâi. Și multe întrebări. Rămân, n-aș ști să spun de ce, multe întrebări fără răspuns. Și o enormă singurătate rămâne. Și așteptarea. Rămâne, da, și așteptarea. Una bizară, a unei reîntâlniri peste timp și peste logică. Rămâne… Ce mai rămâne? Te iei cu viața, tu, cel care rămâi. Dar nimic, niciodată, nu umple golul lăsat de cel care pleacă. Ce rămâne, zic, după un om, când el, din considerente ce nu țin de el, nu mai rămâne? Aș zice că nu mai rămâne nimic. Dar, într-un mod aparte, printr-un miracol, prin Însuși Dumnezeu, rămâne, când omul nu mai rămâne, chiar omul acela care nu mai rămâne. El n-a plecat. S-a mutat într-un vis. Într-o stea. Într-un suflet. În noi, cei care încă rămânem.