Ce rămâne după Călin Georgescu? O țară pârjolită de ură

Democrația românească șchioapătă printre iluzii spulberate și realități care nu dispar. Călin Georgescu este, de astăzi, o relicvă politică. Un nume care a strălucit efemer în febra revoltei anti-sistem, doar pentru a se prăbuși sub greutatea propriilor minciuni și a intereselor pe care le-a servit. Dar adevărata întrebare nu este ce se întâmplă cu el, ci ce rămâne în urmă. Căci marionetele vin și pleacă, dar structurile care le propulsează rămân. Neconvingătoare și incoerente, dar periculos de persistente.

Oastea fără cruce: adepții care au ales lupta corectă, dar steagul greșit

Mulți dintre cei care au susținut valul suveranist din România au făcut-o dintr-o frustrare autentică, dintr-un sentiment real de exasperare față de statul român și mecanismele sale corupte, față de „elitele” politice care au transformat „pro-europenismul” într-o lozincă lipsită de substanță. Problema nu a fost niciodată revolta în sine. Problema a fost alegerea conducătorilor acestei revolte.

Călin Georgescu, George Simion, Diana Șoșoacă, (mai nou Victor Ponta) – acești oameni nu sunt cruciați ai dreptății, ci niște mercenari de ocazie, care au încercat să monetizeze furia publică. Oportuniști fără doctrină, fără strategie și, mai ales, fără caracter, care au reușit să strângă în jurul lor o masă furioasă și dezorientată, gata să creadă orice slogan pompos și orice teorie a conspirației servită de propaganda rusă.

11:08 • ALEGERI

Șoșoacă nu se lasă! Anunță că își depune candidatura pentru Președinție (Video)

06:55 • POLITICĂ

Traian Băsescu spune că Georgescu „ar fi cazul să dispară în decor” după decizia CCR. Ce spune despre alegerile din mai

Această masă rămâne. Trădată, dezamăgită, dar încă dispusă să urmeze pe oricine le promite o direcție. Și aici apare întrebarea esențială: cine va încerca să le capteze furia în continuare? Căci, în absența unei alternative reale, acești oameni sunt doar un combustibil politic gata să fie folosit din nou și din nou.

Tăcerea serviciilor: România, un stat activ sau doar un stat reactiv?

Poate cea mai mare enigmă a acestui episod politic este tăcerea structurilor de securitate românești. Cum s-a ajuns ca un personaj de calibrul lui Călin Georgescu să ajungă atât de aproape de președinția României, fără ca instituțiile statului să intervină eficient?

Să fie doar lipsă de reacție? Să fie complicitate? Sau, și mai grav, să fie o paralizie cauzată de interese divergente chiar în interiorul acestor structuri?

Rămâne faptul că nici SRI, nici alte instituții ale statului român nu au reușit să prevină infiltrarea unor ideologii suveraniste extremiste în rândul funcționarilor publici, în administrație, în mediul academic. Și acest lucru ne duce la următorul punct crucial.

Armata invizibilă din interiorul statului român

Un detaliu prea puțin discutat este numărul uriaș de personaje obscure, dar influente, care împărtășesc retorica suveranistă nu din convingere, ci din oportunism.

În ministere, în agenții de stat, în primării, în instituții de reglementare – există o clasă de birocrați și funcționari care au înțeles că o răsturnare a regimului democratic le-ar putea oferi acces mai rapid la resurse. Nu sunt ideologi, nu sunt fanatici, sunt doar oportuniști care simt mirosul sângelui politic și își joacă cărțile în funcție de unde cred că se vor împărți beneficiile.

Această rețea de oameni, care până acum s-a adaptat oricărei puteri, rămâne una dintre cele mai mari amenințări pentru stabilitatea României. Astăzi, ei sunt suveraniști. Mâine, dacă vântul se schimbă, vor fi altceva. Dar niciodată nu vor fi loiali interesului național real.

Formatorii de ”opinie” – jurnalismul independent cumpărat la kilogram

De ani de zile, o armată de „formatori de opinie” și-a vândut conștiința la kilogram, prestând, cu o sârguință demnă de cauze mai nobile, la demolarea încrederii populației în modelul democrațiilor occidentale. Unii au făcut-o din prostie, alții din oportunism, dar cei mai periculoși au făcut-o cu premeditare, lucrând metodic la implementarea narativelor lui Putin în mentalul colectiv românesc. Fie că au pozat în analiști „independenți”, fie că au mimat un patriotism inflamabil, toți au împins pe gâtul opiniei publice aceleași teze obosite: „Occidentul ne vrea slabi”, „UE ne-a furat resursele”, „NATO ne împinge la război”, „Doar un stat suveran ne poate salva”.

Și-au mânjit boticul cu mierea din fagurii lui Putin și au livrat, cu aer doct, marfă otrăvită: teorii despre „sclavia economică a Vestului”, „valori europene pervertite” și „naționalismul curat” care ar trebui să ne scoată din coloniile Bruxelles-ului. Pas cu pas, s-au descalificat, abandonând orice rigoare intelectuală, orice minimă decență istorică. Prefăcându-se că nu mai știu ce a fost legionarismul românesc interbelic, prefăcându-se că nu înțeleg ce ar urma dacă vreunul dintre zăltații „suveraniști” ar pune mâna pe pâine și cuțit.

Și-au convins publicul că „suveranismul” este cheia salvării, dar au uitat să le spună că acest tip de „suveranism” nu înseamnă independență, ci supunere față de Est. Că nu aduce prosperitate, ci haos. Că nu înseamnă respect internațional, ci izolarea în marasmul unui autoritarism de grotă. Că sub Putinismul de import, România ar deveni un stat închis, plin de poliție politică și de penurie economică, în care libertățile sunt luxuri interzise. Dar poate că exact asta și-au dorit: o țară de cetățeni docili, fără acces la informație, fără drept de apel, fără viitor.

Eșecul cronic al instituțiilor în lupta cu propaganda

Cazul Georgescu a demonstrat încă o dată incapacitatea statului român de a contracara eficient manipulările grosolane din online. Rețelele sociale au fost scena unde s-a desfășurat adevărata campanie electorală a suveraniștilor, unde dezinformarea s-a răspândit necontrolat, unde trolli, boți și influenceri de carton au creat un val de haos informațional care a avut un impact real asupra votului.

Și ce au făcut instituțiile românești? Aproape nimic.

În alte țări, asemenea valuri de propagandă sunt combătute activ, cu echipe de analiză, cu strategii digitale, cu reacții rapide. În România, lupta cu fake news-ul e aproape inexistentă. Instituțiile românești sunt mereu cu un pas în urmă, iar asta se vede în eficiența zero a contracarării narativelor rusești.

Căliniștii și vandalismul fără repercusiuni exemplare

Să nu uităm nici ce rămâne fizic după Georgescu: vandalismul nesancționat al adepților săi. Atacurile asupra instituțiilor publice, violențele din București, devastarea unor sedii de partide și agresiunile asupra jurnaliștilor sunt rămășițele tangibile ale unei mișcări toxice.

De ce nu s-a acționat ferm împotriva lor? De ce România pare incapabilă să sancționeze astfel de acte? O întrebare care ar trebui să ne îngrijoreze profund.

Fragilitatea unui stat captiv între două extreme

Poate cel mai trist adevăr care reiese din episodul Georgescu este fragilitatea statului român. O fragilitate care nu vine doar din prezența unor actori extremiști, ci și din incapacitatea „moderaților” de a livra rezultate.

România este condusă de ani de zile de o clasă politică care se declară „pro-europeană”, dar care a devenit principalul generator de frustrare în rândul cetățenilor. Un stat care nu poate reforma justiția, care își calcă în picioare cetățenii cu taxe și incompetență birocratică, care a transformat educația și sănătatea în ruine.

Aici e adevărata tragedie: că mizeria asta a fost terenul fertil pe care a crescut monstruozitatea Georgescu-Simion-Șoșoacă.

Călin dispare, ”călinismul” rămâne…

Călin Georgescu a fost un pion, o figură trecătoare în tabloul mai larg al degradării politice românești. Va fi înlocuit cu altceva, cu altcineva, atâta timp cât problemele fundamentale ale statului român rămân nerezolvate.

Dacă vrem să învățăm ceva din acest episod, nu trebuie să ne mulțumim cu dispariția unui singur personaj. Trebuie să ne întrebăm cine urmează. Și ce avem de gând să facem când va apărea următorul Georgescu.

Rusia lui Putin: O amenințare pe față, nu doar o umbră în fundal

Dacă până acum Rusia lui Putin opera în România prin metode subtile—dezinformare, influențarea discursului public, infiltrarea unor rețele de influență—astăzi atacul este direct și pe față. Nu mai vorbim despre tactici de „soft power”, despre „vecinătate strategică” sau despre „influență culturală”. Rusia este într-o ofensivă activă, coordonată și lipsită de orice mască diplomatică.

Cazul Georgescu nu este decât unul dintre episoadele unui război informațional de lungă durată, în care Kremlinul mizează pe punctele slabe ale României: instituții fragile, o clasă politică incompetentă, o populație furioasă și ușor manipulabilă, o diasporă care votează adesea emoțional, fără a înțelege nuanțele bătăliilor politice interne.

Rusia nu vrea doar să creeze haos. Vrea să transforme România într-un punct nevralgic al Europei, un stat fragil, instabil, mereu la limita unei crize politice sau sociale.

Cum oprim această infiltrare?

1. Neutralizarea rețelelor de propagandă rusă – Platformele online sunt sufocate de troli, de conturi false, de influenceri cumpărați care împing narațiunile Moscovei. Statul român trebuie să devină activ în această luptă. Nu cu cenzură, ci cu expunere: fiecare cont de propagandă identificat trebuie demascat, fiecare manipulare trebuie combătută cu argumente solide, în timp real.
2. Blocarea finanțării grupurilor pro-ruse – Dacă în Polonia și în statele baltice finanțarea din Rusia este o problemă de securitate națională, în România încă se mai joacă la două capete. Opriți fluxul de bani care hrănește aceste mișcări și veți vedea cât de repede se evaporă „patriotismul” liderilor suveraniști.
3. Clarificarea statutului României în NATO și UE – În mod șocant, există încă o parte din populație care trăiește în iluzia că România ar putea negocia „o poziție neutră” față de Rusia. Această idee trebuie distrusă. România nu este și nu poate fi o Elveție a estului. Suntem parte a alianței occidentale, iar alternativa este o catastrofă națională.

Diaspora și iluzia salvatorilor providențiali

Una dintre cele mai mari ironii ale politicii românești recente este rolul jucat de diaspora în promovarea unor figuri toxice. Pe hârtie, diaspora românească ar trebui să fie o forță progresistă: oameni care au plecat din țară tocmai din cauza corupției, a incompetenței politice, a lipsei de oportunități. În realitate, la fiecare rundă de alegeri, o parte semnificativă a diasporei votează pentru aceiași politicieni care ar fi făcut imposibilă reîntoarcerea lor în România.

Cazul Georgescu este un exemplu clar. În diaspora, „călinismul” nu a fost perceput ca o problemă reală, ca un pericol pentru democrație. A fost doar o nouă formă de revoltă anti-sistem, o nouă expresie a frustării împotriva „elitelor politice de la București”. Mulți români din străinătate au votat fără să înțeleagă miza reală a alegerilor, fără să perceapă pericolul concret al unei președinții Georgescu-Simion-Șoșoacă.

Cum rezolvăm problema?

1. Educație politică pentru diaspora – Românii din străinătate sunt bombardați cu informații distorsionate, cu „știri” de pe site-uri obscure, cu discursuri conspiraționiste care exploatează nemulțumirile lor. Statul român trebuie să investească în platforme media serioase, dedicate diasporei, care să contracareze propaganda.
2. Mecanisme mai stricte pentru votul din diaspora – Nu vorbim de îngrădirea dreptului la vot, dar trebuie să ne întrebăm dacă este normal ca oameni care nu trăiesc în România și nu suportă consecințele directe ale alegerilor lor să poată decide soarta celor care încă mai speră la un viitor aici. În multe state, există reguli clare care stabilesc cine poate vota și în ce condiții. România trebuie să găsească un echilibru între dreptul diasporei de a participa și responsabilitatea votului informat.
3. Responsabilizarea liderilor de opinie din diaspora – Comunitățile românești din străinătate sunt influențate de figuri locale: preoți, antreprenori, jurnaliști independenți. Dacă acești oameni sunt cei care hrănesc conspirațiile și narațiunile toxice, ei trebuie demascați și sancționați public.

Lupta nu s-a încheiat, ci abia începe

Călin Georgescu a fost un simptom, nu boala în sine. Boala este mai adâncă și mai periculoasă: o Românie care nu și-a învățat încă lecțiile istoriei, care își subestimează dușmanii și își supraestimează propria stabilitate.

Rusia lui Putin nu a plecat. Așteaptă. Observă. Adaptă strategii. Diaspora românească nu s-a trezit la realitate. Continuă să voteze emoțional, să cadă în capcane, să fie sedusă de lideri care le spun ce vor să audă. Statul român nu s-a fortificat. E la fel de vulnerabil la dezinformare, la manipulare, la șantaj economic și politic.

Călin Georgescu a fost doar o etapă. Dacă România nu învață nimic din acest episod, cine vine după el va fi mai periculos, mai bine pregătit și poate chiar mai aproape de reușită.

Statul Român a câștigat o bătălie, dar războiul continuă.