Cine a spus: „Ce știu este că nu știu nimic”?

Unul dintre cele mai faimoase adagii ale lui Socrate se găsește în dialogurile învățăcelului său, Platon, intitulate „Ménon” și „Apologia lui Socrate”.

Acest adagio afirmă că „toți suntem ignoranți, dar a ignora propria ignoranță înseamnă a ignora de două ori. În schimb, a o recunoaște este primul pas către adevăr.” Socrate ne provoacă să reflectăm asupra naturii cunoașterii și a limitelor acesteia. Ideea de bază este că, pentru a învăța, trebuie mai întâi să recunoaștem că nu știm, că ignorăm, scrie Le Point.

Această filosofie este relevantă nu doar în contextul Antichității, ci și în societatea contemporană. De multe ori, oamenii sunt înclinați să creadă că au cunoștințe sigure și incontestabile despre diverse subiecte. Cu toate acestea, din perspectiva lui Socrate, această siguranță poate fi o capcană, o iluzie a cunoașterii. A nu ști că nu știm înseamnă a trăi într-o formă de ignoranță mai profundă și mai periculoasă. De exemplu, dacă două persoane nu știu ce reprezintă 2 + 2, va fi mult mai ușor să învețe adevărul pe cel care recunoaște că nu știe, decât pe cel care crede că 2 + 2 fac 5.

Socrate refuza să ofere lecții tradiționale. În loc să transmită informații, el prefera să pună întrebări care să determine interlocutorii să-și reevalueze convingerile și să ajungă la propriile concluzii. În acest sens, el se considera un „antidot” împotriva erorilor și a prejudecăților care adesea învăluie mintea oamenilor. De fapt, „întrebările socratice” erau menite să demonteze convingerile eronate și să ajute oamenii să își pună la îndoială certitudinile.

Această viziune asupra ignoranței a fost continuată și dezvoltată de alți gânditori importanți din istoria filosofiei. În secolul XV, teologul și savantul german Nicolaus Cusanus a introdus conceptul de „ignoranță înțeleaptă” (sau „docte ignoranțe”), susținând că există un „stadiu al ignoranței” în care nu doar că știm că nu știm, dar ajungem să conștientizăm vastitatea ignoranței noastre. Potrivit lui Cusanus, acest stadiu este esențial pentru înțelepciune, deoarece doar prin înțelegerea limitelor cunoașterii putem înțelege mai bine universul și locul nostru în el.

De asemenea, Montaigne și Pascal au preluat ideea „ignoranței înțelepte”. În esență, ei susțineau că procesul de a învăța nu înseamnă doar acumularea de informații, ci și dezvoltarea unei conștientizări a ceea ce nu știm. Pascal, de exemplu, considera că omul trebuie să recunoască faptul că nu este capabil să înțeleagă totul și că, prin urmare, trebuie să își accepte limitările.

În acest context, întrebarea la care ar trebui să reflectăm nu este „ce știm?”, ci „ce nu știm?”. Este doar atunci când ajungem la un nivel de înțelegere suficient de adânc încât să conștientizăm limitările cunoașterii noastre că putem face un pas semnificativ în căutarea adevărului.

În concluzie, filosofia lui Socrate ne învață că înțelepciunea nu vine din acumularea de cunoștințe sigure, ci din conștientizarea propriilor noastre limite. Așadar, în loc să ne temem de ignoranță, ar trebui să o acceptăm ca un punct de plecare către învățătura continuă. Recunoașterea ignoranței nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă de curaj și de înțelepciune.