Cine este românul care a coborât în abisurile Oceanului Înghețat și a murit, mai apoi, dintr-o căzătură pe scări

Primul om care apare într-o fotografie subacvatică. Primul român ajuns în Antarctica. De la conacul familiei, din preajma Iașilor, la școala lui Ion Creangă, apoi la  Universitatea  din Sorbona și între ghețurile fără de sfârșit ale Antarcticii. Doamnelor și domnilor, cel mai mare explorator român, Emil Racoviță!

Atestată încă din secolul al XV -lea, având în arborele  genealogic trei domnitori și o mulțime de boieri cu greutate, familia Racovițenilor avea să dăruiască lumii la 15 nov. 1868 pe cel mai remarcabil vlăstar al ei: Emil Racoviță.

Fiu al unei femei cu educație aleasă și cu pian în salon, și al unui bărbat devenit magistrat, mason și membru fondator al Societății Junimea, exploratorul român își va petrece copilăria pe moșia părintească de la Șurănești, îi va fi elev lui Ion Creangă, va studia la Institutele Unite din Iași și va absolvi- la dorința expresă a tatălui său-Facultatea de Drept din Paris. Odată licența obținută, se înscrie-previzibil !- la Sorbona, la Facultatea de Științe, pe care o și absolvă în 1891. Audiază în acest răstimp și cursurile Școlii de Antropologie. De aici până la laboratoarele Arago de la stațiunea de biologie marină din Banyuls-sur- Mer nu mai sunt prea mulți pași de făcut…

Momentul când a crezut că își pierde mințile, de bucurie

La 28 de ani își susținuse deja teza de doctorat în biologie, se scufundase de nenumărate ori pentru a studia viața subacvatică, devenise membru al Societății Zoologice din Franța și se dovedise un tânăr cât se poate de promițător, pe care îl cam încurca necesitatea de a-și satisface stagiul militar, considerat obligatoriu sub Carol I.

În acest timp, cu sau fără știrea eroului nostru, începea saga expediției „Belgica” : impresionați de calitățile profesionale ale tânărului biolog, francezii îl recomandaseră contesei de Flandra- cumnata regelui Belgiei, ea suflase o vorbă bună în urechea acestui nesățios conducător, nerăbdător să-și înfigă steagul în pământuri noi, care la rândul lui pusese o vorbă bună pe lângă regele Carol I al României, care acceptase demobilizarea savantului și ordonase să i se dea un „bilet de voie” pe termen nedeterminat.

Așa se face că în 1896, la scurt timp după începerea „epocii eroice” a descoperirii Antarcticii, Emil Racoviță primește o scrisoare de la un polonez- Arctowsky- reprezentant al guvernului belgian și în curând coechipier în expediție, care îl invita, alaturi de Cook- medic și fotograf american, de Dobrovolsky- care avea să se ocupe cu măsurătorile meteorologice și de Amundsen- organizator al temerarei călătorii, să fie biologul expediției către Polul Sud. Se va dovedi o odisee a frigului și a întunericului, însă Racoviță își va aminti de reacția de atunci „Măi băieți, a fost singurul moment în viață când am crezut că îmi pierd mințile de bucurie !”

Spre Polul Sud, cu o coajă de nucă Tendințele expansioniste ale regelui Leopold fuseseră zgândărite de cel de-al șaselea Congres Internațional de Geografie care, cu un an înainte, făcea un apel solemn către toate cercurile știițifice pentru a accelera explorarea Antarcticii până la

sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și care avea să pună în mișcare până în 1922 nu mai puțin de șaisprezece expediții majore, lansate de opt țări diferite.

Amundsen începuse să se pregătească cu mult timp în urmă. Era un norvegian eficient și meticulos care învățase despre cum trăiesc inuiții, despre importanța câinilor ca mijloc de tracțiune pe gheață și ca hrană în caz de nevoie, despre ce haine trebuie purtate la -40 de grade, despre sextanți și despre poziția soarelui. Pe „Belgica” urmau să se urce nouăsprezece oameni cărora le evaluase cu atenție punctele forte și slăbiciunile.

„Belgica” este însă rebotezatul vas de fabricație norvegiană „Patria”, pe care il cumparase exploratorul belgian și viitorul căpitan al vasului- Adrien de Gerlache. Cam toți participanții la expediție se întreabă îngrijorați :”Cum să mergem către Polul Sud cu o coaja de nucă?” ,”Câte catarge are vasul ?”, „Sigur e lat de șase metri ? Nu cumva e o jucărie?”.

Vasul rămâne blocat în ghețuri, un an de zile

Corabia pornește către cel mai rece, gol, bătut de vânturi, vast, curat și însingurat loc din lume. E ca și cum , înainte de 1900, ar pleca pe lună !

La 26 martie 1898, latitudine 71 de grade și 31 de minute, vasul rămane blocat între ghețari și cazanele se sting definitiv. Începuse o noapte care avea să dureze șase luni. Exploratorul român povestește într-o conferință ținută la Ateneul Român, câțiva ani mai târziu: „În vârtejul ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei înghețate ce ne mișcă trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simțeam așa de pierduți și așa de singuri, încât speranța ne părăsea și numai un singur simțământ ne susținea, simțământul datoriei.”

Este, de fapt, o călătorie imposibilă, care forțează limitele de a îndura ale celor mai pregătiți exploratori de acum o sută douăzeci de ani. Nu are nimic de-a face cu vasele de croazieră care străbat astăzi apele Oceanului Înghetat ca să plimbe turiști.

Gheața care le blochează corabia începe încet-încet să o și mănânce. Afară sunt minus 42 de grade. La 7 iunie camarazii lui Emil Danco, mort de inimă, îi sparg acestuia o copcă pe post de mormânt. Vasul va rămâne blocat între ghețuri un an de zile. Unii mor, alții se țăcănesc, mâncare nu mai prea este, lipsa vitaminei C din organism îi îmbolnăvește cam pe toți de scorbut. Echipajul începe să scrie scrisori de adio celor de acasă.

Material pentru 60 de volume de observații științifice

În depresia generală se ia în cele din urmă hotărârea salvatoare, de care se pare că Racoviță nu e deloc străin: conservele pe care le mai au vor fi înlocuite cu „friptură moldovenească”: carne de focă și de pinguin la grătar, cu cartofi prăjiți și usturoi. Exploratorul nostru, chiar dacă e disperat, rămâne totuși un extrovertit : inventează jocuri de cabană, gătește un tort din ipsos pentru că încurcase borcanele, își coase singur haine din blană de lup, face caricaturi echipajului, coboară în adâncurile Oceanului Înghețat, învață să umble cu rachetele de zăpadă. E savuros în ciuda înghețului. În cele din urmă îi vine ideea să sape un canal lung de șapte sute de metri, cu joagărul găsit în cala vaporului, și să împingă bucățile de gheață cu harpoane. Eliberat, vasul ridică pânzele și ajunge,

după doi ani de emoții și încordare, la Punta Arenas și apoi în Europa, unde circulau deja de câteva luni zvonuri că vasul se scufundase.

Emil Racoviță este decorat de Leopold al II lea al Belgiei, iar apoi primește „Legiunea de Onoare” franceză, în grad de Comandor și de Cavaler. Adusese din această aventură o mie două sute de piese zoologice și patru sute de piese botanice, pe care le susținea cu o bogată documentație fotografică. Acestea vor constitui materialul a 60 de volume de observații științifice, adică mai mult decât toate expedițiile antarctice la un loc.

Primul om care apare într-o fotografie subacvatică

De acum încolo vorbim despre o personalitate internațională de prim rang, despre primul om care apare într-o fotografie subacvatică, despre primul român care a ajuns în Antarctica, despre cel pe care Amundsen îl numește „mon cher ami”, despre un membru și președinte al Academiei Române. Destul de curând după întoarcerea sa, descoperă  în peșterile din Mallorca un mic crustaceu transparent și orb pe care nu îl mai văzuse nimeni vreodată. Este atât de fascinat, încât toate celelalte preocupări pălesc. Se dedică studierii mecanismelor evoluției biologice și înființează primul Institut de Biospeologie din lume, la Cluj. Omul care își riscase viața coborând în abisurile Oceanului Înghețat cade însă într-o zi pe scări și își fracturează umărul. Urmează o pneumonie de care nu va mai scăpa, astfel încât aici se încheie povestea de curaj și determinare a unuia dintre cei mai importanți exploratori ai lumii