Coaliția fleșcăită: laboratorul disensiunilor și al oportunităților pierdute

Coaliția pro-europeană, născută dintr-o necesitate politică stringentă – combaterea valului suveranist și fascistoid întruchipat de Călin Georgescu și camarila sa – pare să fie deja în colaps. De ce? Nu din cauza unei opoziții externe redutabile, ci din pricina unei autodevorări interne. Argumentul-cheie al constituirii sale, susținerea unui candidat unic pentru alegerile prezidențiale, s-a transformat în epicentrul disensiunilor care macină orice urmă de credibilitate a acestei alianțe.

PSD: trecutul care nu trece

PSD, pilon important al coaliției, demonstrează, prin voci interne tot mai vocale, că nu este capabil să depășească paradigma auto-distructivă a trecutului. Obsesia partidului de a propulsa un candidat „cu trecut PSD” reflectă incapacitatea de a se adapta vremurilor și așteptărilor publicului. Într-o epocă în care electoratul cere figuri noi, credibile și eliberate de umbrele trecutului corupt și clientelar, PSD continuă să-și caute salvarea în același bazin secat de idei și oameni.

Această abordare nu este doar lipsită de imaginație, ci și profund sinucigașă. Când majoritatea electoratului asociază PSD-ul cu stagnarea, corupția și compromisurile morale, insistarea asupra unui candidat cu trecut PSD devine sinonimă cu săparea propriei gropi electorale.

PNL: între compromisul necesar și calculele egoiste

Partenerul de bază al PSD, PNL, nu pare să joace un rol mai constructiv. În loc să propună soluții care să unească taberele pro-europene, liberalii se complac într-un joc al calculelor egoiste, încercând să-și maximizeze influența electorală. Leadership-ul PNL, împărțit între aripa reformistă și cea conservatoare, pare incapabil să găsească un numitor comun care să aducă valoare coaliției.

USR: copilul teribil rămas pe dinafară

În tot acest haos, USR a ales să nu participe la această coaliție, după ce condițiile impuse de ei – reforme clare, figuri curate și o strategie bazată pe meritocrație – au fost respinse sau ignorate. Decizia lor de a rămâne pe margine poate fi interpretată ca un gest de principiu, dar riscă să fie percepută ca o lipsă de pragmatism într-un moment crucial.

USR reprezintă, pentru o parte a electoratului urban și progresist, singura alternativă reală la establishment-ul politic. Retragerea lor din coaliție lasă însă loc întrebării: ce vor face concret pentru a combate ascensiunea populismului extrem, dacă nu sunt dispuși să participe la jocul alianțelor?

Disensiunile care hrănesc extremismul

Acest spectacol al disensiunilor interne nu doar că distruge credibilitatea coaliției, ci alimentează narativul anti-sistem promovat de personaje precum Călin Georgescu. În ochii unui electorat deja dezamăgit de politica tradițională, aceste certuri sterile devin confirmarea unui fapt trist: sistemul este corupt, incapabil și irelevant. Într-un astfel de context, orice outsider – chiar și unul grotesc, populist sau extremist – devine atractiv.

Georgescu, cu discursul său anti-european și pseudo-naționalist, profită din plin de acest vid de leadership. În timp ce coaliția pro-europeană își demonstrează disfuncționalitatea, el se prezintă ca o soluție „radicală”, dar simplă, promițând „salvarea națiunii”. Această retorică, deși golită de substanță, rezonează cu un segment tot mai mare de alegători, sătui de aceeași politică stagnantă.

Ce e de făcut?

Coaliția pro-europeană, fie cu USR în afara ecuației, fie fără un plan clar, trebuie să își regândească urgent strategiile. Pentru a combate ascensiunea extremismului, este nevoie de unitate, compromisuri reale și un lider capabil să inspire. Fără această schimbare, nu doar că riscă să piardă alegerile prezidențiale, ci și să cimenteze ascensiunea populismului ca forță dominantă în politica românească. România are nevoie de o alternativă, dar această alternativă nu poate fi oferită de o coaliție dezbinată și lipsită de viziune.

Clasa politică românească, și în special PSD, pare complet incapabilă să înțeleagă dinamica reală a societății. Persistența în ideea de a „oferi” României un președinte de stânga, indiferent de context sau de dorințele electoratului, arată o orbire politică cronică. Problema nu mai este dacă președintele vine de la stânga sau de la dreapta; problema este că furia celor care ar vota cu Georgescu și alții ca el este alimentată direct de incapacitatea acestei clase politice de a schimba ceva esențial.

Obsesia unui președinte „de stânga”

PSD pare să funcționeze pe o axiomă simplă și depășită: președintele trebuie să fie „de stânga”, pentru a reprezenta electoratul tradițional. Însă acest electorat tradițional este fie tot mai redus ca dimensiune, fie complet dezamăgit de lipsa de rezultate concrete. În loc să caute o figură capabilă să unească taberele și să inspire încredere, PSD se agață de nume și idei dintr-un trecut care nu mai rezistă presiunilor prezentului.

Ciolacu la prezidențiale?

Este greu de imaginat o candidatură mai lipsită de șanse. Ciolacu, deși a avut o perioadă de consolidare ca lider al PSD, este perceput ca parte integrantă a sistemului pe care mulți îl detestă. Iar asocierea sa cu guvernul „Ciolacu 2” – un simbol al stagnării și compromisurilor – îl face o țintă ușoară pentru furia electoratului.

Furioșii lui Călin Georgescu: efectul direct al rigidității politice

Această orbire politică alimentează direct furia și frustrarea celor care își îndreaptă privirea către Georgescu. Alegătorii săi nu caută soluții raționale sau programe de guvernare realiste; ei caută să distrugă sistemul, să pedepsească o clasă politică ce refuză să se reformeze. Georgescu și cei asemenea lui sunt, de fapt, produsul direct al acestui sistem incapabil de schimbare.

În ochii „furioșilor”, Ciolacu sau oricine altcineva propus de PSD este sinonim cu perpetuarea status quo-ului. De aceea, ideea unei candidaturi a lui Ciolacu la prezidențiale nu doar că este un eșec din start, dar riscă să consolideze și mai mult sprijinul pentru alternativele extremiste.

Schimbare sau declin?

Oricât de mult ar încerca PSD să justifice candidaturi ca aceasta – din nou pe tapet – a lui Ciolacu, realitatea este că timpul experimentelor cu aceleași fețe și aceleași idei a trecut. Dacă nu se produce o schimbare profundă, atât în leadership, cât și în viziune, PSD și partidele tradiționale riscă să devină irelevante, lăsând scena deschisă pentru populism, extremism și haos.

România nu mai are nevoie de „președinți de stânga” sau „de dreapta”. România are nevoie de lideri care să inspire încredere și să propună soluții concrete pentru o societate profund dezamăgită. Ori, atâta timp cât se discută despre candidaturi precum cea a lui Ciolacu, este clar că această nevoie va rămâne nesatisfăcută. Iar furia, alimentată de aceste greșeli strategice, va continua să crească, ducând la consecințe care ar putea destabiliza serios viitorul politic al țării.