Compromis de mamă

În vremea din urmă, am vorbit – și am auzit vorbindu-se – foarte mult despre compromisuri. Că ele se fac în viaţă, că trebuie să le facem, că nu se poate fără ele. Şi sunt de acord. Facem, că vrem sau nu, că ne place au ba, că recunoaştem ori nu, compromisuri. Toţi.

Nu-i cred pe ăia care vin şi se bat cu cărămida în pectorali, afirmând că ei nu, niciodată… Doamne fereşte, cum?!? Ba, facem compromisuri. De tot felul. Ori de câte ori e nevoie. Şi e nevoie de multe ori, într-o viaţă de om. Zilele trecute, când veneam de la cimitir, m-a oprit, după ce am salutat, o doamnă. Desigur, mă ştia. Şi eu pe ea o ştiam. O văzusem şi o auzisem în cimitir cum îşi bocea, de te sfâşia în bucăţi, om de pe margine, ambii băieţi, plecaţi mult prea devreme în lumea îngerilor.

Şi, dintr-una într-alta, femeia a început să-mi povestească, aşa cum n-o mai făcuse cu altcineva, despre un compromis maximum, pe care, pe cuvânt, nu ştiu câţi dintre noi îl puteam face.

„Băieţii mei, amândoi, au murit de tineri, maică. De la unul, că a murit când era logodit, nu mi-a rămas nimic şi nimeni. De la celălalt, care a murit la 35 de ani, am avut norocul să avem un nepot. Şi, desigur, şi pe mama copilului. Ehei, ce cruce amarnică am mai purtat şi mai port, mămică. A doua zi după înmormântarea celui de-al doilea băiat, soţia lui mi-a spus, direct, că ea nu are de gând să poarte o viaţă văduvia şi, în curând, se mărită. Îşi ia copilul şi îşi face o viaţă cu un bărbat bun, care o iubeşte. Nu are nevoie de casa şi de averea noastră şi, atunci şi acolo, relaţia noastră se încheie.

Să îmi pierd minţile de durere pe marginea mormântului, auzind una ca asta. Erau multe semne de întrebare acolo. Băiatul meu era în groapă, nora avea deja un bărbat în minte şi în inimă, copilul urma să plece pentru totdeauna cu mama lui, şi câte şi mai câte… Nici nu ştiam pe unde mai calc, de supărare. Dar, nu ştiu de unde am avut putere, că i-am spus soţiei fiului meu astfel: da, mamă, te măriţi, că eşti tânără şi te înţeleg. Însă, nu mâine, nu poimâine.

Şi nu renunţa la noi, că suntem nişte suflete singure şi chinuite. Doar pe tine şi pe copilul tău te mai avem. Fă-ţi viaţa pe care o doreşti. Dar ţine şi de noi. Ea a fost uluită de ce i-am spus şi, deşi nu fuseserăm în cele mai bune relaţii înainte, a fost impresionată şi a dat un pic înapoi. Numai că, lupta abia începea. Bărbatul meu, mai radical ca toţi radicalii din lume, a luat foc, când, într-un final, i-am spus că ea se mărită şi i-am zis să continue să vină pe la noi, cu noul soţ.

Apocalipsa a venit la noi în casă. El urla că nu se poate una ca asta, eu stăteam în genunchi în faţa lui şi mă rugam ca de Dumnezeu să accepte un astfel de fapt. El blestema viaţa şi soarta şi pe noră, eu binecuvântam faptul că ea a fost nevasta fiului nostru şi a făcut un copil cu el. Omul meu nu m-a lovit în viaţa lui, dar atunci, nebun, a ridicat mâna asupra mea.

Şi m-a făcut în toate felurile posibile… Cum îi venea la gură, mă făcea. Turbat era. Iar eu nu mai conteneam cu rugăciunile. A trecut un timp şi, nora a venit la noi, cu actualul soţ şi cu nepotul. Ce-a fost în sufletul meu, e de nedescris. La masă, în locul fiului meu, stătea alt bărbat. Femeia pe care el o iubise, avea, mult prea repede, un alt soţ. Pe el îl înlocuise ca pe o şosetă murdară.

Era drăgăstoasă cu bărbatul străin mie, aşa cum cu fiul meu nu fusese niciodată, râdea cu el, se pupa cu el, în faţa noastră, îi spunea iubitul meu, dragostea mea, viaţa mea. Cerul se spărsese şi ne pica în cap, bărbatului meu şi mie. Pământul era pe cale să ne înghită, de câte rele ne venea să zicem. Nu mai aveam aer să respirăm. Durea, ca naiba, în piepturile noastre.

Dar, dincolo de orice, nevasta băiatului nostru era, da, în casa noastră, cu nepotul nostru şi cu tot ce include o viaţă de familie fericită. Am strâns din dinţi şi n-am zis nimic. Ba, dimpotrivă, i-am spus să vină ori de câte ori poate, pe la noi. Să mă sune, dacă are nevoie de ceva. Să îmi ceară orice, şi viaţa, şi îi dau. Să nu ezite să apeleze la noi. Ehei, au trecut unsprezece ani, de atunci. Şi cu ei, şi noi am trecut prin mii de lucruri.

Cert este că, în timpul ăsta, ea, nora, a învăţat să ne spună mamă şi tată, nouă, foştilor ei socri, lucru pe care nu îl făcea înainte, bărbatul meu s-a mai îmbunat, noi am fost mereu lângă ea şi, draga mea, de nouă ani, îi creştem copiii făcuţi de ea cu bărbatul care i-a luat locul fiului meu, căci părinţii ei nu au vrut s-o ajute.

Mă doare, încă, toată situaţia. Dar ne-a dat înţelepciune Dumnezeu să facem cum e mai bine. Nu pot să spun chiar cu toată gura şi cu toată inima că am pierdut doi fii şi am câştigat o fiică, un fiu şi trei nepoţi, dintre care doar unul e de-un sânge cu noi. Dar, cineva ne deschide uşa, sună să întrebe dacă putem să-i dăm câte ceva, ne întreabă de sănătate, ne ţine în priză cu atât de multe lucruri care sunt într-o familie.

Am mers mai departe aşa. Ne-am agăţat de nora noastră şi de primul ei copil şi i-am acceptat noul bărbat şi ceilalţi doi copii. Nu doar că i-am acceptat, dar i-am crescut, ca pe copiii noştri şi ca pe nepotul nostru de sânge. Vecinele mă întreabă cum de-am primit-o pe noră cu alt bărbat aşa de repede, cum de am iertat-o pentru tot, cum de îi cresc copiii şi îi stau la picioare, prosternată, gata să fac orice pentru ea, în timp ce copilul meu putrezeşte şi se învârte în mormânt, văzând-o pe ea, la noi în casă, cu înlocuitorul lui.

Ce să le spun femeilor ăstora? Ce să pot să le spun? Şi eu ziceam ca ele, înainte să mi se întâmple toate necazurile. Dar viaţa te duce cum nici cu gândul nu gândeşti şi, tot ce pot să zic mereu e să ferească Dumnezeu pe toată lumea de o situaţie ca a mea. Că tare greu mai e, mămică!”

Povestea femeii m-a impresionat, m-a răvăşit, m-a copleşit şi m-a dat, pentru ceva timp, peste cap. Şi, uite, într-un moment de răgaz, am vrut să v-o împărtăşesc şi vouă. Să vă spun, de fapt, despre câte e în stare să facă un om, să vă relatez despre compromisul unei mame. Dacă e bine sau rău, decideţi voi…