Condamnaţi la moarte pentru cã furã sã supravieţuiascã

De câte ori aud cã un om fãrã studii, casã, familie sau slujbã, este condamnat pentru cã a furat de nevoie ceva, mã încearcã un sentiment de neputinţã.  Asta pentru cã acel om al nimãnui, fãrã şansa la o viaţã decentã, devine un condamnat la moarte. Mulţi aratã cu degetul aceste comportamente catalogate deviante, însã nimeni nu se gândeşte de ce a ajuns cineva sã fure pentru a supravieţui. Deseori este mult mai uşor sã condamnãm un om care a furat o pâine pentru a supravieţui, în loc sã facem fiecare ceva pentru a încerca sã asanãm mocirla numitã sãrãcie sau lipsã de educaţie care împinge spre delicvenţã.

Tragic este cã aceastã blamare a celor care furã sã supravieţuiascã survine în contextul în care noi, românii, am legitimat furtul prin cultura noastrã naţionalã, prin tradiţie, încã din pruncie.

Gândiţi-vã doar pentru o clipã care este prima poezie pe care toţi am învãţat-o în primii ani de viaţã. A fost .. .„Cãţeluş cu pãrul creţ”. Toţi din generaţia mea îşi amintesc cum ne puneau pãrinţii sã recitãm versurile de câte ori veneau în vizitã rudele sau prietenii, pentru a le arãta ce deştept e „ãla micu’” şi cum ne apucau toţi de obrãjori şi nu mai conteneau cu laudele dupã ce  recitam „Furã raţa din coteţ … şi se jurã cã nu furã, dar l-am prins cu raţa-n gurã”.  Ca atare, încã de mici, în subconştientul fiecãruia a intrat, încã din copilãrie, ideea de furt „nevinovat”, care nu se pedepseşte, Cãci, deh, cãţeluşul furase pentru a supravieţui.

Apoi, când ne-am mãrit am mers în şcoala gimnazialã, acolo unde am învãţat cã furtul, precedat însã de o crimã, e „baladã naţionalã”. Mã refer la „Mioriţa” lui Vasile Alecsandri, pe care toţi am fost obligaţi sã o memorãm, sã o recitãm şi sã o comentãm. A fost la un moment dat chiar subiect de examen pentru accederea la liceu. Din nou ideea de furt rãmasã nepedepsitã, inoculatã în subconştientul colectiv sub forma unei poveşti „petrecutã „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”.

Dar ideea de legitimare a furtului nu se opreşte aici. Il regãsim şi în tradiţie, chiar în ziua celui mai fericit eveniment din viaţa fiecãruia dintre noi. Care este tradiţia care pigmenteazã o nuntã? Furatul miresei! Şi acest gen de furt este considerat un  obicei nevinovat, cu origini în Antichitate, atunci când nunţile aveau loc fara consimţãmântul miresei. Culmea este cã în conformitate cu tradiţia noastrã, hoţul care furã mireasa de lângã soţ nu este condamnat, ci este rãsplãtit de acesta din urmã.

Şi atunci, cum sã ceri unui semen fãrã un acoperiş deasupra capului, fãrã un venit pentru un colţ de pâine, sã nu fure ceva pentru a supravieţui, când cultura şi tradiţia legitimeazã acest gen de mici furtişaguri, dar mai ales în contextul în care Statul nu face nimic pentru a-i proteja pe cei în suferinţã?  

Sã nu înţelegeţi cã legitimez ideea de furt. Ba din contrã, nu am agreat şi nu agreez o conduitã neconformã. Vreau doar sã se înţeleagã cã mulţi dintre cei care putrezesc în închisori nu furã pentru a-şi satisface o plãcere, ori cã s-au nãscut cu vocaţia de infractori. Ei furã pentru cã în subconştientul lor ideea de a fura pentru a supravieţui reprezintã o salvare, un gest nevinovat.

Majoritatea dintre noi blameazã orice mic furtişag, fãrã însã a întreba de ce ajung oamenii sã fure pentru a supravieţui. Arãtãm cu degetul şi cerem pedepse exemplare pentru acest gen de infracţiuni, fãrã sã ne punem în situaţia celor care au fost obligaţi sã recurgã la asemenea gesturi. Cerem pedepse cu ocna, fiind însã conştienţi cã penitenciarul nu este o soluţie de reeducare, ci din contrã. De cce facem asta? Dintr-o pornire cu totul egoistã, pentru a ne satisface sentimentul de siguranţã. Dar oare însã nu este mai benefic sã ieşim din confortul propriu şi sã realizãm cã de fapt noi, marea majoritate, suntem vinovaţi pentru dramele pe care le trãiesc cei obligaţi sã fure pentru a supravieţui? Nu ar fi mai bine sã înţelegem cã solidaritatea umanã are un rol mult mai important decât puşcãria pentru cei care sunt obligaţi sã fure pentru a supravieţui? Dacã nu vom înţelege acest lucru, nu vom fi decât nişte cãlãi care vom condamna nişte semeni aflaţi în situaţii disperate la o moarte lentã.