Confesiuni jurnalistice dintre ruinele orașelor bombardate

Sunt jurnaliști din Ucraina. Dau, ca și noi, vești – despre toate cele, lumii. Se numesc Роман Бочкала – Roman Bochkala și Надежда Сухорукова, adică Nadejda Sukhorukova. Erau, până pe 24 februarie, când a început războiul, oameni ca toți oamenii.

Cu bucurii, cu probleme, cu visuri, cu speranțe, cu dureri, cu neîmpliniri. Astea, toate, nu sunt doar ale românilor, doar ale ucrainenilor, doar ale rușilor. (Spun asta pentru, că, adesea, mi se sugerează, ori mi se aruncă direct, că ar trebui să scriem despre românii noștri, să-i prezentăm, să-i lăudăm, să-i ajutăm, că ei sunt ai noștri, iar ucrainenii ăștia au fost nașpa cu noi și, poftim, noi îi punem pe piedestal. Personal, spun, cum mă pricep, toate poveștile unor oameni. Oameni, am zis. Români, țigani, armeni, ruși, ucraineni, turci, tătari, italieni, magrebieni, ce-or fi!). Nu, sunt ale tuturor oamenilor. Căci, da, viața așa e făcută, dintr-o multitudine de de-astea. Și, într-o dimineață de iarnă, s-a năruit totul. Tot ce știau. Tot ce aveau. Tot ce erau. Războiul a venit cu lacrimi, cu spaime, cu secerări de vieți și de destine. Și ei, fiind dincolo de orice și de tot, oameni care spun lucruri pentru alți oameni, au continuat, cum au putut, să spună aceste lucruri.

Pentru că ei radiografiază mai bine decât noi realitatea, fie și numai pentru simplul fapt că transmit despre ororile războiului de la fața locului, zic să le dăm cuvântul. Traducerea e făcută cu Google Translate, deci, nu săriți cu ouăle! Să prindem esența, zic. Iar mie, care acum relatez, permiteți-mi să fiu, în materialul de față, ca ei, care vorbesc despre atrocități, ca voi, care citiți despre ele, doar om. Să simțim, încă… E doar un îndemn.

„Borodianka e mai rău decât Bucha!”

Роман Бочкала, după ce a fost la Borodianka, localitate bombardată de ruși, a scris pe pagina sa de socializare:

„O tragedie teribilă. Am vorbit cu salvatorii cu ДСНС України. Din păcate, previziunile sunt dezamăgitoare… Acesta este un mormânt frățesc. Oamenii care se ascundeau de atacurile aeriene au fost uciși de vii. Subsolurile blocurilor au devenit o capcană. Din păcate, ai noștri nu i-au putut scoate de acolo. Și ocupanții ruși erau poh. Asta au vrut – sa moara toti. Aștept niște vești importante. In 2-3 zile se promite recuperarea trupurilor mortilor. Și o voi spune din nou. Borodianka e mai rău decât Bucha! Aceasta este una foarte grea. Ceea ce pur și simplu nu am realizat. Am încercat să găsesc cel puțin o casă întreagă, nu am putut. Nu mai e nimic. Și erau oameni peste tot. Pentru că nu a existat niciun fel de evacuare din Borodyanka! O tragedie teribilă…” Dacă Borodianka e mai rău decât Bucha, noi, din România, nu avem cum să știm. Dar colegul jurnalist a văzut cu ochii lui. Și putem să-l credem. Au ba. Cum simțim.

Ferestrele Mariupolului nu mai strălucesc

Надежда Сухорукова – Nadejda Sukhorukova este o voce fermă în peisajul Mariupolului. Ea a relatat, povestit, împărtășit cu cititorii ei mult și multe din orașul de la Marea Azov.

Cu Nadejda sunt prietenă pe Facebook. Citesc ce postează – ori ce postează alți oameni la ea, și mă iau fiorii. Iar când văd pozele din Mariupol, oraș în care ea a locuit și din care a reușit, după vreo trei săptămâni de bombardament, să plece, plâng. Nu, nu plâng pentru ucraineni. Plâng pentru oameni. Plâng pentru toți oamenii nevinovați. Din România, din Zambia, din Etiopia, din străfunduri de pământ sau de pe clar de lună. Ultima postare la Nadejda sună așa: „În Mariupol, ocupanții ruși au efectuat 118 bombardamente aeriene în ultimele 24 de ore 21h!” Așa îi scrie cineva pe pagină. Și jurnalista care a scris despre florile orașului ei, despre oamenii lui, despre copiii lui, răbufnește: „Ce bombardează javrele??? Nu a mai rămas niciun oraș acolo. Fie ca toate aceste bombe sa se intoarca in capul lor, in orasele lor, in casele lor. Asta este. Bombe. De când a început războiul. Lasă-i să zboare la ei!”.

Și, ca toate postările ei din ultima vreme, e răvășitoare și cea din care o să spicuiesc mai jos. Însă, vă întreb înainte: voi priviți pe ferestrele caselor voastre? Ce vedeți? Ce simțiți? Ce vă atrage atenția? Ce vă fură gândurile? Ce vă încarcă retina? Apusuri, răsărituri, flori, oameni, de toate, de-ale vieții și de-ale lumii, cred că vedeți. Ei, bine, pe ferestrele de la Mariupol nu e bine și indicat să te mai uiți. Dincolo de faptul că vezi doar dezastru, e posibil să te surprindă vreun soldat rus și să tragă.

<<„Știi cum strălucesc ferestrele în Mariupol? Ce fel de căldură vine de la ele? Obișnuiam să ghicesc câtă fericire este în spatele lor. Căci acolo era acasă pentru toți oamenii. Întregul Mariupol era la ferestre.

„Nu te uita pe fereastră, de ce te uiți? Îndepărtează-te de fereastră”, – cu cât sunetele bombardamentului sunt mai aproape, cu atât vocea mamei este mai ascuțită. Eu însămi nu am vrut să mă uit pe fereastră. Ferestrele au devenit periculoase la început, apoi înfricoșătoare. Au încetat să mai strălucească. Oamenii ferestrelor sunt morți. Imaginați-vă, de la începutul lunii martie nu mai e lumină în niciuna dintre ferestrele Mariupolului. Orașul a devenit întunecat și orb. Din durere și frică. Telefonul meu avea o lanternă. Când am urcat de la subsol până la etajul cinci, puțină lumină a luminat drumul. Toți cei care erau în urma mea au șoptit: „Dă lanterna jos. Ea va fi observată”. Am stins-o. Cei care au mers în spatele meu s-au împiedicat și au căzut, dar s-au bucurat că nu mai erau vizibili. Am devenit neobservați și tăcuți. Speriați și înghețați. Războiul nu înseamnă doar bombardamente și ucidere. Război e și când ești transformat în altcineva. Am devenit ca ferestrele Mariupolului care nu mai strălucesc. (…) Nu credeam că se poate întâmpla ceva rău. Până au luat foc ferestrele caselor din apropiere. Nu au ars cu o lumină caldă și fericită, ci cu o flacără strălucitoare, de iad. De la ferestre, a fost un incendiu și nu a fost stins de salvatori. Oamenii au strigat „Foc!”, dar nimeni nu a sunat la numărul de urgență 102 și nicăieri nu s-a auzit vreo sirenă a mașinii de pompieri. Ne-am uitat la ferestrele aprinse ca peștii înghețați și nici măcar nu am plâns. Cred că nu ne-a fost frică. Eram complet liniștiți. Știam că și ferestrele noastre sunt condamnate. Aceeași soartă le așteaptă. Soțul meu mi-a spus că jumătate din casa noastră de pe Levoberezhye a rămas. „Nu avem ferestre”, a spus el. „Dar am încuiat ușa noastră cu o cheie”. (…) Acum mă gândesc la casa noastră și la ferestrele noastre. De ce nu am înțeles mai devreme ce este fericirea când ferestrele strălucesc într-o seară ploioasă?

(…) Nu suntem tăcuți. Mulți vorbesc sau scriu. Mulți oameni nu pot să facă astea. Nu-i lasă nodul din gât. (…) Iadul meu personal. A rămas în Mariupol. Nu vreau să-l duc într-o viață liniștită. Și urcă constant pe toate treptele. Mai ales noaptea, în vise grele și în sens de vinovăție. De ce am impresia că e vina mea, că a murit vărul meu, că nu știu dacă Josik al meu trăiește, că familia și prietenii mei sunt încă acolo, că orașul meu distrus de orci și plângând negru, plângând de lacrimi de copită, mă privește judecând? Apoi totul a fost clar. Sună groaznic, dar sub bombe și bombardamente am știut ce să fac. Acum sunt sfâșiată de contradicții. Cu cât plec mai departe din orașul meu, cu atât mai puține șanse să mă întorc. Nu pot tăia acest cordon. El mă ține jos. Mariupol al meu nu vrea să se lase. Nu mai e la fel, e diferit, totul e rău și înfricoșător acolo, e imposibil de trăit, dar nu orașul e de vină și oamenii nu știu cine sunt ucigașii. Există o mulțime de ei. Furia mea scuipă pe cer. Nu înțeleg, genul de ură din mine nu poate să-mi omoare dușmanii de la distanță? De ce sunt încă în viață? Nimic nu va mai fi la fel. Destinele noastre au fost distruse, visele noastre s-au topit, am fost învățați să ne urâm dușmanii și să le dorim moartea atât de sincer încât la vederea unui ocupant mort să avem lacrimi de bucurie. Noi nu am fost niciodată așa. Războiul ne-a făcut așa. Și acum suntem neînfricați și disperați. Nu putem fi învinși. Suntem invincibili. Scuzați-mă că scriu. Iadul meu personal trăiește în mine. Durerea dispare doar când o vorbesc. Vorbesc cu voi. Vă rog să aveți răbdare. Războiul se va termina. Se va sfârși și în noi. Vom îndura și vom învinge. Suntem locuitori din Mariupol. Suntem ucrainieni!”>>

Să privim pe ferestre! Ale noastre. O fac și eu. Voi ce vedeți?