Corveta de urgență națională: România se înarmează pe fugă și pe datorie

300 de milioane de euro. Atât costă liniștea pe apă, în viziunea Ministerului Apărării. Banii aceștia merg, oficial, către o corvetă ușoară din clasa „Hisar”, produsă în Turcia și botezată cu un nume care, să fim sinceri, nici nu contează prea mult. Importăm blindaj naval, într-o epocă în care nu ne-am terminat nici propriul program de corvete promis în șantierul de la Constanța, și în care bugetul de apărare s-a transformat într-o vacă de muls pentru orice partener strategic dispus să livreze ceva – orice, dar repede.

E oficial: cheltuim 300 de milioane!

România își cumpără acum o corvetă gata construită, ca pe o conservă cu termen de valabilitate scurt. Un produs standard, second-hand la nivel de planificare, dar premium ca preț. Corveta turcească vine „la cheie” în șase luni, după care urmează personalizarea – probabil cu autocolante cu steagul NATO și, evident, rachete occidentale NSM pentru ca presa să aibă ce fotografia la lansare.

Dar întrebarea e: cum am ajuns aici? Și ce fel de gândire militară avem, dacă ne agățăm de planuri de înzestrare în regim de grabă, după ani de hibernare strategică și scandaluri cu contracte eșuate?

Am ratat tot ce era de ratat. Acum ne înarmăm contra-cronometru

România a avut, timp de un deceniu, șansa să-și construiască propria flotă modernă, cu corvete făcute în țară, cu transfer de tehnologie și cu muncă industrială românească. Proiectul cu Naval Group, început pompos și abandonat lamentabil, a fost o farsă administrativă cu iz de sabotaj instituțional. Între timp, amenințarea rusă s-a apropiat de coasta noastră, Marea Neagră a devenit o zonă cu potențial de conflict permanent, iar România… a rămas cu planuri în PowerPoint.

Ceea ce vedem acum este expresia panicii târzii. MApN cumpără, în fapt, un timp pierdut, plătind scump pentru o soluție provizorie. Nu mai e vorba despre strategie pe termen lung, ci despre pompieri care fug cu galeata după ce casa a început deja să ardă.

Turcii ne dau nave, noi le dăm bani. Dar rămânem cu vreo doctrină?

Achiziția corvetei turcești ridică o dilemă de fond: avem o doctrină navală coerentă? Știm pentru ce anume cumpărăm această navă? E pentru apărare costieră? E pentru misiuni în larg? E doar un gest de loialitate NATO în plină presiune americană pe echilibrarea flancului estic?

Toate răspunsurile sunt neclare, pentru că politica de apărare a României este un puzzle făcut cu mănuși de box. Nu avem flotă integrată, nu avem infrastructură portuară modernizată corespunzător, nu avem planuri clare privind modernizarea celorlalte nave aflate în dotare. Dar avem, de azi, o corvetă de 300 de milioane.

Banii curg, strategia… picură

Suma nu e de neglijat. 300 de milioane de euro pentru o navă ușoară este, în termeni de eficiență bugetară, o decizie discutabilă. Mai ales într-o țară în care spitalele regionale sunt în stadiu de PowerPoint, iar infrastructura de apărare terestră e la nivel de anii ’90 în multe zone.

Ceea ce vedem nu este un efort național coerent, ci o serie de achiziții disparate, legate mai mult de contextul geopolitic decât de o viziune românească proprie. România pare să funcționeze mai degrabă ca un depozit de arme al aliaților decât ca un stat care își construiește propria arhitectură defensivă.

Corveta de 300 de milioane e doar o metaforă

Pentru ce? Pentru modul în care România gestionează urgențele strategice. În loc să anticipeze, reacționează. În loc să construiască, cumpără. În loc să gândească, bifează.

Și totuși, poate că avem nevoie și de această corvetă. Nu pentru că e perfectă. Ci pentru că e singura pe care o putem avea la timp, într-o epocă în care războiul nu mai bate la ușă – ci își face veacul dincolo de gardul nostru estic.

Doar să nu ne închipuim că, odată cu lansarea ei, am lansat și o strategie.