Cum a ajuns România o putere în industria construcțiilor navale din Europa

Avem o situație ce pare inexplicabilă. La 30 de ani de la Afacerea „Flota”, România nu mai are o flotă comercială, dar potrivit datelor Centrului de pregătire a personalului navigant, Ceronav Constanța, avem peste 39.000 de marinari „clasici”, adică navigatori maritimi români, care navigă pe mările și oceanele lumii la bordurile navelor unor companii străine. Alți 10.000 de navigatori români navigă pe apele interioare ale Europei, Dunăre – Rhin – Main.

O altă ipostază a aceleiași dileme este că deși nu mai avem flotă, în șantierele navale din România sunt construite nave foarte sofisticate, cu tehnologii moderne, de la navele militare pentru flotele unor state NATO la nave specializate, pentru parcurile eoliene din Marea Nordului. Avem și firme de proiectare și arhitectură navală care lucrează pentru mari companii din lume, cum ar fi Det Norske Veritas, Subsea7, Petrofac, Global Maritime.

O primă explicație este că începând din perioada interbelică transporturile navale de mărfuri și industria construcțiilor navale au cunoscut o puternică dezvoltare. În 1909, Serviciul Maritim Român avea în exploatare 12 pacheboturi, 20 de cargouri, dar și alte nave tehnice, construite în alte țări. În anii 80, flota maritimă comercială a României avea peste 300 de nave, la care se adăugau flota de pescuit oceanic și flota fluvială, toate fiind „made in Romania”.

Practic, a fost construită o „orizontală” a industriei navale, începând din 1943, când se inaugurau primele cursuri universitare de pregătire a inginerilor în construcții navale. Apoi, a fost înființat Institutul de proiectări navale Icepronav din Galați, la care au fost proiectate sute de nave, până la nave militare pe pernă de aer și petrolierele gigant de 150.000 de tone. În 1974, a fost construită și cea mai modernă fabrică de elice navale din Europa de Est, cu utilaje din Japonia.

După 1950, a fost creată „orizontala” industriei navale

Industria construcțiilor navale a avut o amplă dezvoltare începând din anii 50, când au fost dezvoltate și modernizate șantierele navale de la Galați și Constanța și au fost înființate șantierele navale de la Brăila, Tulcea, Giurgiu, Oltenița, Sulina, Turnu Severin.

La Galați a fost creată o „orizontală” a industriei navale, prin transformarea unora din uzinele naționalizate în 1948 în capacități specializate în producerea echipamentelor navale. Fostele Ateliere CFR au devenit Uzina Mecanică Navală, care producea echipamente navale, de la vinciuri, cabestane și capace pentru magaziile cargourilor la armături pentru instalații de bord și tablouri electrice. Fosta „Fabrică de Reparat Avioane ASAM”, înființată în 1940 în cadrul „Flotei a 3-a Aviaţie” de la Galați, a devenit fabrică de echipamente hidraulice. În 1955 a fost înființată și Fabrica de Sârmă, Cuie şi Lanţuri, care producea, anual peste 40.000 de tone de produse, printre care lanțuri navale, pentru ancore.

În anii 60, la Șantierul Naval Galați au fost construite primele cargouri românești, de 4.500 tdw (tone dead weight), „Galați” și „Brăila”. La șantierul gălățean au fost construite nave cu deplasamente din ce în ce mai mari, de până la 55.000 tdw, dar și platformele de foraj marin. Din anii 60 până în prezent, la șantierul din Galați au fost construite peste 1.500 de nave.

„Fabrica de elice” de la Galați, cea mai modernă companie de profil din Europa de Est

În 1974 a fost înființată și „Întreprinderea Navală de Elice şi Turnare Oţel şi Fontă”, care era singurul producător de elice navale din Europa de Est și una dintre cele mai moderne companii de profil din Europa, fiind echipată cu utilaje foarte moderne, de înaltă precizie, importate din Japonia.

Producea elice pentru nave de diferite tonaje, până la cele pentru petrolierele de 150.000 tone, ca „Independenţa”, propulsate de două elice cu diametrul de 10,5 metri şi greutatea de 40 tone. Societatea mai producea anual 20.000 tone de piese turnate, dar lucra şi pentru industria de apărare, la Galați fiind realizate şi elicele pentru amfibiile produse la Moreni.

După 1990, societatea a devenit Elnav SA Galați și a asigurat producerea elicelor navale până la momentul privatizării, care a fost urmată de intrarea în faliment. În condițiile în care în România funcționează opt șantiere navale integrate în companii importante din industria construcțiilor de nave, precum Grupul Damen din Olanda și Grupul Vard din Norvegia, Elnav-ul ar fi fost o companie românească importantă în industria de construcții navale din Europa.

La Icepronav au fost proiectate sute de nave, printre care petrolierele de 150.000 de tone și nave militare pe pernă de aer

Simultan cu dezvoltarea șantierelor navale, care aveau propriile ateliere de proiectare, în 1966 a fost înființat Institutul de Cercetare și Proiectare pentru Construcții Navale (Icepronav) Galați, care a preluat Institutul de Proiectări Navale (Ipronav) București și o parte din proiectanții de la Șantierul Naval Galați. Din 1987, la Icepronav au fost introduse sistemele informatice dedicate proiectării de nave, FORAN & AutoCAD, iar din 1993 a fost introdus sistemul TRIBON.

La Icepronav au fost proiectate sute de nave, printre care 64 de proiecte de nave militare, dar și nave comerciale, platforme maritime de foraj, etc. Un proiect foarte important a fost cel al petrolierului gigant, de 150.000 tone, care făcea parte din Clasa de nave „Suezmax”, a navelor capabile să tranziteze Canalul Suez cu marfă la bord. Era o navă gigant grație dimensiunilor sale impresionante, lungimea de 302 m, lățimea de 46 m, înălțimea de construcție 22,55 m și un pescaj de 17,3 m. Suprastructura în care erau amenajate cabinele avea 7 etaje.

Tot la Icepronav au fost proiectate începând din 1977, de către Matei Kiraly, mai multe nave militare pe pernă de aer, printre care Proiectul 1043 „Navă de asigurare de luptă, pe pernă de aer” și Proiectul 1043M „Vedeta de desant pe pernă de aer”. Erau nave care se puteau deplasa pe apă, dar și pe uscat.

România pregătea mai mulți ingineri navaliști decât țări cu tradiții în construcțiile navale

În dezvoltarea „orizontalei” industriei construcțiilor navale, un prim pas important a fost înființarea Institutului Mecano-Naval, care a pregătit specialiștii în domeniu. Pregătirea inginerilor navalişti în România a început în 1943 la Institutul Politehnic din Bucureşti, în cadrul căreia a fost înființată o secţie de transporturi cu trei specializări, Maşini şi transporturi rutiere, Nave şi Avioane. Durata studiilor era de 4 ani. Specializarea Nave avea 10 studenţi pe promoție.

În noiembrie 1951 și-a început activitatea Institutul Mecano-Naval din Galaţi, care a preluat în exclusivitate pregătirea inginerilor navaliști la cele două facultăți ale sale, Facultatea de Construcţii Navale şi Facultatea de Exploatarea Navelor şi Porturilor.

Începând cu anul universitar 1960-1961, institutul a devenit Facultatea de Mecanică din cadrul Universității din Galați, care pe lângă secția Nave şi Instalaţii de Bord, mai avea specializări în Frigotehnie și Tehnologia Construcților de Mașini, ulterior fiind înființate cele de Inginerie Electrică, Furnale și Oțelării, Sudură. Pe măsura dezvoltării Șantierului Naval de la Galați, care în 1961 finaliza construirea primelor cargouri românești de 4.500 tdw, a fost dezvoltată și pregătirea inginerilor navaliști, în două specializări, Construcţia corpului de navă şi Maşini şi instalaţii navale.

Dezvoltarea șantierelor navale de la Tulcea, Brăila, Giurgiu, Turnu Severin și ulterior a celui de la Mangalia și trecerea Șantierului Naval Constanța de la reparații la construcții de nave, au dat un nou elan creșterii cifrei de școlarizare, la Galați fiind pregătiți în acea perioadă mai mulți ingineri navaliști decât în multe țări occidentale, cu tradiții în industria navală.

O dovadă că inginerii navaliști pregătiți la Galați sunt bine apreciați e și faptul că după 1990 foarte mulți dintre ei au fost cooptați de șantiere navale din Europa, Canada, China sau Vietnam. Din 2009, Facultatea de Nave de la Galați a devenit Facultatea de Arhitectură Navală.