Cum a început Monica Iagăr sportul de performanţă: „Am visat să fiu Nadia!”

A iubit sportul de mică. Primul sport pe care l-a practicat încă de la vârsta de 5 ani a fost gimnastica. Visa să devină Nadia Comăneci. Însă pentru că era prea înaltă pentru vârsta ei, a fost „direcţionată” către săritura în înălţime.

În 1998, a scris istorie pentru România: a reuşit să cucerească două medalii de aur la Campionatele Europene de la Valencia și Budapesta. În acelaşi an a reuşit să urce pe primul loc al podiumului la World Cup Johannesburg. Participantă la opt campionate mondiale, opt campionate Europene, două Olimpiade (200, 2004), multiplă campioană națională şi deţinătoare a recordurilor naționale în sală și în aer liber, Monica Iagăr a rememorat în podcastul Puterea Cuvântului clipele unice pe care le-a trăit de-a lungul prodigioasei sale cariere sportive.

A lăsat gimnastica pentru săritura în înălţime fiindcă era prea înaltă

Considerată de mulţi ca fiind o persoană dură, Monica Iagăr este în realitate o persoană extrem de comunicativă şi zâmbitoare atunci când vorbeşte despre sport, despre sacrifiicile pe care le-a făcut pentru a deveni cunoscută pe plan mondial, ori despre clipele când a ridicat tricolorul României pe podiumurile celor mai importante competiţii mondiale.

Duritatea pe care o afişează deseori vine însă din educaţia primită în copilărie de la mentorii săi, oameni fermi, cu caracter, care i-au insuflat că performanţa trebuie călită cu reguli stricte, considerate de mulţi dure.

A iubit de mică sportul. Visa să ajungă Nadia Comăneci şi a ales gimnastica. Numai că era prea înaltă pentru vârsta ei, aşa că a fost îndrumată către atletism. Mai precis săritura în înălţime, un sport mai rar pentru fete în acea vreme.

Odată ce a intrat serios în lumea sportului de performanţă au început sacrificiile. Începutul a fost extrem de greu. Cu toate acestea, profesorul Csilik Zoltan i-a deschis drumul spre performanță. Cu el a realizat primul record național la junioare, în 1985 în condiţiile în care la clubul din nordul ţării unde se înscrisese nu existau nici măcar ştachetă de fibră de sticlă sau peste care să sară, darămite saltelele din ziua de azi.

Socrul Gabrielei Firea, omul care a remarcat-o

Dar „norocul” Monicăi Iagăr s-a numit profesorul Victor Firea, nimeni altul decât socrul Gabrielei Firea. Acesta fusese primul atlet român care a parcurs distanţa de 3.000 m obstacole sub 10 minute şi la vremea când Monica Iagăr domina concursurile de junioare era secretar general al Federaţiei Române de Atletism.

Victor Firea a văzut-o pe Monica Iagăr la câteva competiţii de şi a simţit că micuţa de atunci era un diamant încă neşlefuit la acea vreme.

„Domnul Firea mi-a trimis la Sighetu-Marmației o ștachetă de fibră de sticlă pentru că acolo nu aveam. De atunci, de câte ori luam trenul de la Sighetu Marmației către un concurs în ţară, luam ștacheta în spate”, îşi aminteşte Monica Iagăr.

La un moment dat, după câteva concursuri, Victor Firea i-a propus să se mute la Bucureşti. Deşi era departe de casă, a strâns din dinţi şi, în ciuda refuzul mamei de a pleca, a acceptat să plece din locurile natale pentru a-şi urmat visul de a deveni o mare campioană.

„Mama mea nu m-a lăsat să plec de la Sighetul Marmaţiei. Tata a zis că plec. Atunci se punea problema dacă mă transfer cu tot cu școală sau rămân cu școala la Sighet și termin liceul. Convenția a fost într-un final că merg la Bucureşti, dar să termin liceul la Sighetu Marmației. Totuşi, în București am venit la Dinamo, la 16 ani, după ce am dat treapta a doua la Sighetu-Marmației. La Dinamo, domnul antrenor Firea Răzvan Firea mi-a spus <>”. Doar că la Dinamo nu am stat prea mult, pentru că s-a hotărât transferul meu la clubul Steaua, pentru a fi sub directa îndrumare a doamnei Viorica Viscopoleanu, cunoscuta campioană mondială, europeană și olimpică Ei sunt mentorii mei, cărora le datorez modul în care mi-au insuflat încrederea în forțele proprii”, povesteşte Monica Iagăr.

9 ani de aur

Perioada 1997-2005 au constituit ani de gloriei ai Monicăi Iagăr. E perioada în care la conducerea Federației Române de Atletism erau Nicolae Mărășescu şi Iolanda Balaș Soter. 1998, anul participării la Europenele de la Budapesta, a fost extraordinar, mai ales că venea după cea mai grea perioadă din viaţa sa: o suspendare de şase luni pe motiv de dopaj, care ulterior s-a dovedit a fi fost o eroare.

Anul 1997 prevestea rezultatele de exccepţie pe care Monica Iagăr avea să le obţină. În acel an a ocupat locul trei în finala Grand Prix-ului de la Fukuoka. Un an mai târziu, avea să explodeze, devenind campioană europeană atât în sală, cât și în aer liber și numărul 1 la World Cup Johannesburg.

Apoi, în ianuarie 1999 a reușit cel mai bun rezultat personal în sală (2,03 m, la București), a devenit vicecampioană europeană şi a câștigat titlul la Jocurile Mondiale Universitare, după care a obţinut locul patru la Mondialele indoor de la Maebashi. Ulterior, în 2004 și 2005 a fost campioană națională.
Acum, odată cu trecerea anilor, îşi aminteşte zâmbind că atunci când a ajuns fost admisă la IEFS, în 1992, la proba de atletism o doamnă profesoară i-a spus că nu e nu bună de nimic. „Asta m-a ambiţionat şi mai tare să strâng din dinţi şi să-mi urmeze visul de a deveni numărul unu”, a dezvăluit Monica Iagăr.

Povestea primei medalii de aur de la Budapesta

Despre medalia de aur de la Campionatul European de la Budepesta, Monica Iagăr îşi aminteşte că performanţa a fost una fabuloasă în condiţiile în care a concurat împotriva bunei sale prietenă şi fost colegă de lot, Alina Asaftei, un alt titan al săriturii în înălţime, care alesese să concureze pentru Germania.
„Alina a rămas în Germania şi concura pentru acea ţară. Imediat după plecarea ei am avut acces în lotul mărit, de mare performanță. Şi, în 1998, la Europenele de la Budapesta am învins-o. A fost o mândrie că am putut să înving pe celebra Alina. Pe vremea aceea aveam caiete de antrenament și aveam modele. Iar modelul meu în caietul de antrenament personal era Alina. Aveam poze cu ea. Îmi amintesc că atunci când am luat primit medalia de aur şi Alina argintul, doamna Iolanda Balaş ne-a premiat pe amândouă şi se vedea că are un pic de strângere de inimă. Nu cred că se aştepta să o înving pe Alina”, povesteşte Monica Iagăr.

Deşi a părăsit sportul de performanţă, Monica Iagăr a rămas totuşi implicată în lumea sportului. Acum se ocupă de pregătirea unor sportivi şi este mama a trei copii minunaţi.

Pe larg despre amintirile, performanţele, dezamăgirile şi bucuriile Monicăi Iagăr în podcastul Puterea Cuvântului.