Cum am băgat spaima-n oasele cotcodăcitoarelor şi pisoilor…

Venitără, cum te văd şi cum mă vezi, o bunătate – că nu pot să zic bunăciune – de ploaie. Pe, aci, pe unde am io moşia la ţară. De stinse un pic năduful şi zăduful din aer, de pe pământ, din mine.

Şi, ca să nu mă ude şi să nu mă-nmoaie, Doamne sfinte, picurii mari de apă, am luat pelerina de ploaie pe mine şi am pus, repede, nişte chestii de prin curte, la punct.

Măăăăăre, şi-odată începură să latre câinii, de-au auzit şi confraţii lor nu doar de la Giurgiu, ca-n zicerea populară, ci și ăia de la Roma şi de la Barcelona, să cotcodăcească orătăniile, ca toamna la tăiere şi aruncare în lada frigorifică, s-o tulească vrăbiile de pe la streşini, mai ceva ca atunci când vine uliul la porumbei, să miorlăie pisicile de mama focului, a apelor şi-a zmeilor, și-apoi să fugă toată pisicărimea care încotro şi pe unde apucă…

Măi să fie, îmi zic în sinea proprie, în timp ce mă uit nedumerită, încolo şi-ncoace. Or fi simţit vreun dihor astea toate de prin bătătură, de se răscoală aşa? Or anunţa vreo vijelie despre care nu ştiu ăia de la meteo? Or presimţi, Maica Domnului, vreun cutremur? O fi vreo căruţă cu zlătari pe drum? Ce mama şi mămiţica lor or avea de fac aşa scandal?

Nu sunt dumirită, neam, când, din frăsuiala mea, mă opresc, din întâmplare, în faţa unei oglinzi puse afară, pe un perete. Şi am avut revelaţia: nu e cutremur. Nu e nici dihor. Nu e nici ploaia de la ruşi.

Nţţţţţţţ…. Sunt eu, cu pelerina mea bleumarin spre negru. Lungă până în pământ. Care are glugă neagră, de mafioți. Și care, desigur, e proțăpită bine pe capul meu. Și-mi dau seama, ptiu, ptiu, să nu fiu de deochi, ce bine arăt, de le-am pus pe astea, toate, pe sârmă! Nu pun poză cu pelerina, că n-am. Și nici n-am de gând să fac, ca să sperii toți cititorii de la Puterea…