Cum erau revelioanele de dinainte de ’89? Simplu, cu securiști, informatori și bancuri cu Ceaușescu

Cu fiecare an care trece, se mai pune un pic de distanță între epoca actuală (să-i spunem era noastră) și negura sinistră de dinainte de 1989. O distanță cu atât mai necesară cu cât, așa cum vedem, istoria nu doar că are tendința să se repete, ci o face la propriu, amintindu-le celor mai în vârstă de infernul din care au scăpat.

Nu și unora dintre cei tineri din păcate, persoane cărora sigur că vârsta fragedă nu are ce să le amintească, motiv pentru care au tendința de a idealiza respectiva epocă. Această idealizare este însă normală până la un punct, oamenii au făcut-o de altfel dintotdeauna (vezi veșnica comparație cu perioada interbelică). Ce nu este normal însă e să vrei să te întorci cu îndârjire în comunism, pentru că ți-a spus cineva că unele lucruri erau mai bune atunci.

Dar cum erau, până la urmă, revelioanele înainte de 89?

Păi, ele reprezentau o mostră la nivel micro a felului în care arătau, efectiv, anii trăiți de români în comunism. Toată suflarea aștepta noaptea magică de la trecerea dintre ani, când, cu unu-doi actori aciuați prin găștile respective, se refăceau discursurile lui Ceaușescu, bineînțeles, la mișto, după care se dădea drumul la bancurile despre același personaj.

Păi bine, o să ziceți, dar asta era mișto. Sigur, dar dacă ăsta era evenimentul pe care îl așteptai tot anul și nimic altceva nu se întâmpla, parcă nu mai e așa mișto. Plus că trebuia să ai grijă în permanență la eternii securiști, care puteau fi oricare dintre cei veniți în casa ta, moment din care te puteai aștepta la o delațiune oricând. Să nu expediem de altfel acest moment, merită insistat asupra lui: are cineva idee cum e să trăiești cu teroarea faptului că cineva, cineva care nu știi cine e, te poate turna oricând la securitate, iar tu după aia ai putea să nu te mai întorci niciodată? Nu, îmi dau seama că lucrurile astea în ziua de astăzi nu au absolut nicio noimă. Și totuși ele s-au întâmplat.

Altfel, sigur că videoclipurile cu celebrele scheciuri ale lui Toma Caragiu, văzute astăzi pe YouTube, probabil că aruncă o lumină idilică asupra perioadei respective. Problema este însă că ea nu e nici idilică și nici amuzantă decât la adăpostul zecilor de ani care s-au scurs de atunci. Mulți oameni care vedeau sau auzeau actorii aducând, într-un fel sau altul, în discuție regimul, mai mult sau mai puțin voalat, pur și simplu se cutremurau de ceea ce trăiau. Și, trebuie s-o spunem, se cutremurau ca urmare a comparației pe care o făceau, altfel spus ca urmare a faptului că știau că în Occident se poate trăi și altfel.

Mitul performanței economice comuniste. De fapt, o minciună cât casa

Bine, o să zici, dar în afară de asta totul era ok. Adică te fereai, nu spuneai mare lucru, sau tăceai și atunci totul mergea bine, că am auzit că lumea avea bani.

Altă mare tâmpenie. Nu, Ceaușescu nu a inventat și nici nu a atins vreo performanță economică nebănuită, pentru că totuși era un semi-analfabet. În special economic, din moment ce dorința lui cea mai mare a fost să plătească datoria externă a României, de unde a și început de altfel sfârșitul lui, precum și foametea cea mai mare de după 1982.

Așadar, hai să fim sinceri și aplicați: banii de dinainte de 1989, pe lângă faptul că n-aveai pe ce să-i cheltui, nu erau, în termenii puterii de cumpărare, mai mulți decât un salariu mediu de astăzi. De fapt o analiză economică exactă aici e greu de făcut, pentru că variabilele sunt foarte multe, în special având în vedere multitudinea de produse care există astăzi. Dar ideea conform căreia fiecare român atunci era un milionar, un mic Țiriac în devenire, e o prostie cât casa și trebuie denunțată ca atare. Nu, nu eram altceva decât niște amărășteni care aveau bani de strictul necesar, atât și nimic mai mult.

Un ochi atent vede de altfel dovada sărăciei crunte de atunci chiar și astăzi, din moment ce statul român este incapabil s-o acopere. Nu credeți că eram săraci atunci? Păi atunci suiți-vă în orice tren, intrați pe orice drum secundar să vedeți cum arată, uitați-vă la satele românești și la școlile din ele, treceți un pod, aproape oricare, dați-vă jos într-o gară – de data asta oricare – și vedeți cu ochii voștri cât de bine se trăia înainte. Pentru că toate astea sunt indicii clare ca lumina zilei pentru orice „criminalist” al istoriei care vrea să dea în vileag trauma istorică suferită de poporul român în comunism.

Dar, din fericire, așa cum am arătat mai sus, nici nu trebuie să caute prea mult, e un caz destul de ușor de rezolvat.

Păi și atunci cum e mai bine, cum era în comunism sau ca acum?

Această întrebare comportă dilema cea mai mare, pentru că nu are un răspuns simplu. Are răspunsuri simple și răspunsuri complicate.

Răspunsul simplu: da, acum e mult mai bine, și pentru simplul fapt că nu mai trăiești într-o închisoare din care nu poți evada și că ai, totuși, la dispoziție niște servicii – e adevărat, scumpe – la care pe vremea lui Ceaușescu nu se putea decât visa.

Alt răspuns simplu: da, e mai bine și pentru că românii au început și ei să aibă ceva bani, și se vede asta, deși, la cât mănâncă din ei condițiile socio-economice, avantajul ăsta e unul precar.

Aici se cam și termină însă răspunsurile simple, pentru că încep cele complicate. Da, idiot cum era, Ceaușescu știa mai bine cu infrastructura, și aici n-o să dau celebrul exemplu cu metroul, ci cel cu irigațiile. Uitați-vă la cum (nu) arată infrastructura de irigații a României astăzi și o să înțelegeți de ce agricultura e în halul în care e acum. La pământ, adică.

Sau, alt răspuns complicat, căruia sigur că ipocriții discursului oficial de astăzi, prizat de intelectuali, nu îi vor face dreptate niciodată, dar care e real: ar fi existat, oare, vreodată vreo urbanizare a acestei țări fără comuniști? Mă îndoiesc. Sigur, au făcut-o într-un mod oribil, barbar, brutalist, cum vreți să-i spuneți, dar ei au făcut-o și nu cei dinainte. Sau, ca s-o spunem, așa, rece, au făcut dintr-un popor de țărani un popor de mai puțin(i) țărani. Cu niște costuri îngrozitoare, desigur, dar au făcut-o.    

Mai departe, libertatea de expresie: da, pe vremea lu Ceaușescu n-aveai voie să spui nimic, dar nici astăzi. Adică, da, poți să zici jos Iohannis (uite, tocmai am scris), dar cam aici se și termină libertatea de expresie, pentru că de subiectele tabu nu poți să te atingi. Sau, sigur, poți să încerci s-o faci, dar imediat vei fi repudiat de pe Facebook, din viața publică și de pe unde mai evoluezi.

O să ziceți că asta nu înseamnă mare lucru. Ba da. Sigur că înseamnă, pentru că fix de aici, de la lipsa libertății de expresie va și veni sfârșitul epocii neoliberale, sfârșit care se întrevede de altfel destul de clar pentru anul 2024, în care tocmai ce intrăm. Iar apologeții corectitudinii politice cu orice preț trebuie să aibă – sau sper că vor avea – un moment de maximă sinceritate în care să realizeze că ei înșiși au ajutat la ridicarea extremei drepte în România și nu altcineva. Ei au pus umărul la creșterea neo-legionarismului, încă din 2016, de altfel și tot ei vor fi direct responsabili de rezultatul de la alegerile parlamentare din 2024. Sperăm că vă bucurați, influenceri de carton! Pentru fiecare așa-zis drept pentru care ați militat, câte un George Simion a răsărit de prin România asta. Bravo vouă, bă, dormiți liniștiți. Cât mai puteți, desigur. Adică zilele astea, până începe 2024, că după aia o să fie jale.