Cum își sabotează cinema-ul contemporan propria credibilitate

Trăim într-o eră a super-producțiilor și a bugetelor uriașe, dar și într-o epocă în care cinema-ul pare să-și fi pierdut instinctul elementar: acela de a convinge. Nu de a impresiona, nu de a șoca, ci de a convinge că lumea de pe ecran ar putea exista, măcar în logica ei internă. În locul acestei verosimilități construite cu migală, ce primim azi? O ciorbă de clișee reheated, scene trase la indigo, femei care fug pe tocuri prin apocalipsă și bărbați care refuză să tragă pentru că trebuie să țină un discurs despre traumele copilăriei.

Să-i dăm drumul. Să disecăm, cu bisturiul cinefil, cele mai absurde și enervante locuri comune care bântuie cinematografia actuală. Nu pentru a salva filmul – poate e prea târziu – ci pentru a ști ce nu mai suportăm.

1. Femeia în rochie mulată care aleargă mai bine decât toți soldații în bocanci

E război. Sau zombii. Sau extratereștri. Nu contează. Ea apare — în cadru lent, cu părul impecabil, machiaj rezistent la napalm și, cel mai important: pe tocuri de 12 cm. Și nu oricum. Aleargă. Sare garduri. Se luptă corp la corp. Nu transpiră. Nu-și rupe colanții. Nu-și smulge genele false.

De ce? Pentru că e sexy. Pentru că marketingul cere. Pentru că femeia reală, obosită și plină de sânge, care-și dă jos pantofii ca să fugă, nu vinde bilete în sală.

2. Monologul final al antagonistului: „de fapt, eu voiam doar să fiu iubit”

Antagonistul are pistolul. Are avantajul. Are tot. Ce face? Vorbește. Expune traumele din copilărie. Justifică întreaga sa cruzime cu o frază profundă despre tatăl său absent. Sau mama rece. Sau profesorul care i-a distrus proiectul la biologie în clasa a șaptea.

Și tu, spectator, ești obligat să stai acolo și să-l asculți, de parcă ești la terapie de grup. Nu pentru că ai vrea, ci pentru că știi că în 40 de secunde vine eroul și face ceva epic. Nu se mai pot omorî pur și simplu. Nu. Trebuie să ne explicăm. Trebuie să fim filozofi pe moarte.

3. Eroii care nu se uită la explozii

A devenit lege nescrisă: dacă ești erou, nu te uiți înapoi când totul explodează. Mergi drept. În slow-motion. Eventual cu o țigară în colțul gurii. O mână în buzunar. Parcă nici nu ți-ai dat seama că tocmai a fost detonată o întreagă platformă petrolieră în spatele tău.

Și noi, spectatorii? Ne uităm la tine ca la un clișeu ambulant. A fost cool în 1995. Acum e doar… ridicol.

4. Copilul înțelept care rezolvă totul

Are 8 ani, dar înțelege mai bine dinamica relațiilor adulților decât Freud, Jung și toți scenariștii de telenovele la un loc. Îi spune tatălui divorțat că „iubirea adevărată nu moare niciodată”. Îi face mamaiei terapie motivațională. Și, în final, se dovedește a fi cheia secretă pentru dezamorsarea bombei nucleare.

Nu vrem să fim cinici, dar copiii reali nu sunt așa. Sunt enervanți, trag de mâneci și vor înghețată la miezul nopții. Nu sunt Zen-ul narativ al filmului.

5. Totul e hack-uibil. Cu o tabletă. Într-un minut.

Se intră în sistemul CIA în 12 secunde, cu un laptop de pe genunchi. Se anulează sateliți, se opresc rachete, se sparg seifuri digitale. Cu ce? Cu o tabletă care are un ecran negru și un șir de coduri care curg ca Matrixul.

Și întotdeauna e un personaj cool care zice: „I’m in.” Ca să știm că magia s-a produs.

6. Orice poveste trebuie să aibă un univers cinematic în 12 filme și 3 spin-off-uri

Nimic nu mai poate exista ca poveste de sine stătătoare. Orice personaj apare cu intenția clară de a avea propria franciză. Lăsăm tot deschis. Totul e teaser. Nimic nu se închide. Pentru că, nu-i așa, avem deja contractul pentru prequel.

Dar ce nu mai avem? Emoție. Sens. Finaluri.

7. Moartea nu e moarte. E doar un spoiler

Personajul principal moare? Nu te obosi să simți nimic. În următorul film revine. A fost o farsă. Sau o realitate paralelă. Sau s-a clonat. Sau a avut o vestă. Sau era altcineva deghizat.

Moartea în cinema a devenit un truc de marketing, nu un act dramatic. Și dacă nimeni nu poate muri cu adevărat, atunci nimeni nu mai trăiește cu adevărat.

Și totuși…

Există excepții. Regizori care refuză rețeta. Filme care au curajul să tacă unde altele urlă. Să fie absurde fără să fugă în CGI. Să lase spațiu pentru interpretare. Dar ele sunt rare. Prețioase. Și deseori trec neobservate, îngropate sub valul de filme scrise cu ChatGPT și regizate cu checklist-ul de succes în buzunar.

Verosimilul e noul curaj

Cinema-ul nu trebuie să fie real. Dar trebuie să fie credibil. Să te mintă frumos. Să construiască o lume în care, chiar și cu fantezie, lucrurile au o logică internă, o coerență, o emoție autentică.

Când vezi o femeie care fuge pe tocuri printre drone și explozibili, iar antagonistul explică în timp ce e țintit de laser, iar copilul sparge Pentagonul cu un stylus, nu mai ești în cinema. Ești în Disneylandul clișeelor.

Și dacă tot ne cereți bani pe bilet, măcar mințiți-ne inteligent.