Cum s-ajungi la ştirile de la ora 5

Am să intru direct în subiect. Că aşa sunt eu – sanchi! – absolut concisă. Nu mă-nvârt, neam, pe lângă vişin ori piersic ori cais ori dudu… asta… dud. Să mă ia, naibii, ameţeala, de la atâta învârtit.

Ne apucarăm, al meu şi, evident, cu mine – io v-am spus că sunt harnică – să dărâmăm şi să facem coteţe. Întâi, unul pentru găini. Că merită şi ele o casă nouă. Apoi… Da’ să nu anticipăm, zic. A fost aşa: la un cidru băut pe bancă, lângă fântâna din curte, parcă, parcă a încolţit – precum grâul pus de Sfântu’ Andrei – ideea să dărâmăm şi să construim noi, doi, coteţul, ca să nu mai plătim meşteri.

Căci, stând şi socotind şi analizând – aşa fac, parol, oamenii din cauza cidrului – mâna de lucru e mai scumpă ca materialele. Care, oricum, s-au scumpit acuma și de trei ori față de cum erau acum câteva luni.

Şi, cum zic, după niscaiva cidru făcut anul trecut din merii din livadă, doar s-a iţit ideea. Nu era prea definitivată. Era cam flenduroasă, aşa. Ei, dar seara, după nişte prosecco, fir-ar, gata, ne-am decis. Mărturisesc ca la popă, la spovedanie: a fost ideea mea, fi-mi-ar capu’ de râs.

El, şef de şantier, io mai la munca de jos. Mai asistentă, aşa. Facem coteţu’ şi cu banii ăia de trebuia să-i dăm celor nouă meşteri mari, calfe şi zidari, şi cu Manole zece, care-i şi întrece, să plecăm în vreo plimbare. Că parcă arde şi frige buza de sus de dragul şi de dorul unei plimbări.

Efectul prosecoo, pe cuvânt. Căci, dimineaţa, la cafea, pe mine zelul nu m-a mai ţinut. Şi-al meu a luat de bun ce vorbiserăm şi zice: „haide! La coteţ!” „Aoleu! Azi, adică?” „Nu, la iarnă. Azi, desigur!” „A, nu, mă eschivez io. Nu pot azi. Ştii că am făcut aseară cornuri, şi gogoşi, şi brânzoaice. Şi n-am apucat să spăl tăvile, ligheanele, platourile. Şi am multe”. „Le speli după ce terminăm”. „A, e o idee. Da’ nu pot. Că tre’ să fac suc de vișine. Că le mănâncă graurii și ciorile”. „Faci mâine, că nu le mănâncă azi graurii pe toate”.

„Hm… Aşa zici. Da’ io mai plănuisem să scot morcovii din buruieni”. „Mai încolo. Îi scoatem amândoi!” „Bine, atunci. Da’ io abia am dat jos pansamentul de la mână. Ştii cât de rău m-am tăiat. Îmi intră microbi acolo, dacă ne apucăm de coteţe”. „Nu intră, că punem o fașă acolo şi protejează. Trebuie să-l facem azi”.

Fir-ar să fie! La orice are răspuns omu’ ăsta. Ba, m-a şi asigurat că planetele sunt aliniate corespunzător pentru operaţiunea coteţăraia. M-a trădat şi Mercur, uite. Nu putea să fie şi el retrograd! Ce determinare pe-al meu cu coteţu’ lu’ peşte prăjit. Bun. Dacă trebuie, dacă-i ordin, cu plăcere.

Şi, cu un elan de zile mari – mai ales io – începem. Lucrurile, apoi, s-au desfăşurat, în mare, astfel: „io nu mă apuc de treabă, până nu mă duc să-mi iau mănuşile!” „Bine, ia-ţi şi pălăria, ca să fii în ton”. „Sunt în ton doar dacă iau şi bastonul, ca să te altoiesc pe tine pe spinare”. Merită. Bărbatu’ ăsta. Fi-ne-ar coteţu’ să ne fie.

Continuăm. „Adu tu roaba aia. Ştii care e, nu?” „Ete, la el… Cu cine vorbeşti tu, obrăznicătură? Io sunt fată de la ţară. Ştiu ce-i aia roabă”. „Trebuie să mă asigur. Că, acum o mie de ani când te-am luat, nu ştiai care e arpagicul şi care e usturoiul. Nu mai zic că îl puneai în pământ cu vârful în jos”.

Mai încolo un pic: „dă-mi două cuie d-alea potrivit de mari”. Iau, ca să ştiu o treabă şi să nu mă fâţâie meşterul de-o sută de ori la cuiele alea, cinci în mână şi-i dau. Şi el: „ţi-am zis două, de ce-mi dai nouă?” Mamă, ce exagerează! Deja i-aş trage mai mult şi mai tare decât cu bastonul ăla. Cinci este egal cu nouă? Şi m-au luat nişte călduri…

„Vezi că mă duc niţel în casă. Mi-e cald cu pantalonii ăştia. Iau unii scurţi”. „Lasă, nu te mai duce. Ridică-i pe ăştia, ca şi cum treci gârla!” „Nu pot! Că mă mănâncă pielea de la ei”. „Acu’ spui drept şi tu. Cam te mănâncă”. Parcă am văzut o greblă şi-o furcă pe aproape. Ce nu face omul cu coada lor. „Oricum, mă duc să beau apă. Că mor de sete aci, la cât mă munceşti”. „Pe scaunul ăla, lângă tine, e pahar şi sifon. Bea!” „Da’ nu vreau să beau! Că io vreau apă minerală, nu sifon!”

Roata, aia de să trăgea om pe ea nu mai există, nu? „A, sună telefonul, auzi! Mă duc să văd cine e, că o fi important!” „Mai sună o dată, cine sună acuma. Că dacă pleci de aici şi te duci la calculator, te-am pierdut”. Ce ţi-aş mai pierde io vreo câteva după ceafă…

„Lipsesc cinci minute. Că i-am lăsat pe tinerii ăia din roman la o scenă de dragoste. Şi nu ştiu, săracii de ei, ce să facă mai departe”. „Lasă, nu mai lipsi. Stai aici. Că se descurcă ei, mă gândesc că sunt vaccinaţi”. Ptiu, fir-ar! Aşa ceva… După alte câteva minute io iar: „mă duc să bag boilerul. Că după toată prăfăria asta, tre’ să mă spăl”. „Lasă, nu te mai duce. Că apa se încălzeşte în zece minute”. „Uite şi tu ce-am în cap. Şi aseară m-am spălat pe cap”. „Te mai speli diseară o dată. Ce, s-a terminat şamponul?”

Atunci, dacă am văzut că nu merge cu niciun tip de muniţie – pe care, oricum, cât de fată deşteaptă sunt io, am epuizat-o – am scos artileria grea: „aoleu, miroase a ars! Vai de mine, ce s-o fi întâmplat?” „Aoleu! Ce-ai lăsat iar pe aragaz? Nu mai sta! Fugi, fugi repede”!

Am fugit. La calculator, că săracu’ stă pornit singur toată ziua şi plânge după mine. Nu mirosea a ars şi, oricum, nu de la noi. Mă întorc după un timp. „Credeam că te-a furat vreun extraterestru. Am nevoie de o găleată de nisip!” „Gata, vine fata!” Ca să fiu sigură că nu mă trimite şi după pietriş, pun jumi-juma în găleată.

Când vede bărbatu’, iar e nemulţumit: „am zis nisip. Că doar nisip îmi trebuie”. „Băi, da’ cârcotaş mai eşti! Zici că eşti o soacră poamă acră! Nimic nu-ţi convine”. Pe urmă, ne ducem să aducem nişte table pentru acoperiş. „Apucă mai de jos, ca să ne echilibrăm” „De ce s-apuc io de jos şi tu de sus? Nu trebuie să fim la acelaşi nivel?” „Eu apuc mai de sus, că sunt un brad de băiat. Iar tu eşti o pitică”.

Vai de mine! Ţăndărica a sărit cât colo. „Care pitică? Dacă-mi pun tocuri de 12, aproape sunt cât tine”. Apoi: „urcă-te pe taburetul ăla şi dă-mi o tablă! Dacă se poate mai cu talent, m-aş declara mulţumit”. „Nu te declara, că nu mă urc. Se vede că nu l-ai vopsit tu. Mă urc pe scară” „Păi, nu e-n regulă să stăm amândoi pe scară. Poate se rupe cu noi”. „Băi, golanule, vezi ce vorbeşti, că io am slăbit 20 de kile!”

„Am nevoie de bormaşină. Ştii care e? Aia de-am făcut noi maioneză cu ea, de vreo trei ori, când nu mai mergea niciun mixer, niciun robot din casă. Că le stricase ştim noi cine”. Doamne, iar atac sub centură. Deci, nu mai pot cu coteţul ăsta! „Uită-te la scândura asta! Până unde ajunge?” „Până unde vrea ea. Lungime sau lăţime, ce vrei să ajungă? Io dau cu bobii aci?”

În fine. Terminarăm, cu chiu, cu vai, cu aoleu, şi mama lu’ coteţ. Dă să mă ia în braţe: „pe mine să nu pui mâinile alea murdare, da? Am trudit aici, pe rupte. Ce merit?” „Felicitări. Din suflet!” „Da’ nu vreau felicitări, vreau un premiu, în afară de plimbarea aia, care oricum, nu e până în Maldive”. „Ce premiu, fata mea? Ce, premiul se dă aşa? Ai fost şi tu la şcoală, ştii că e nevoie de muncă şi de efort susţinut pentru un premiu!”

Ei, şi dacă tot e nevoie de efort susţinut, ce să vedeţi voi, dragii moşului, că ai babei nu pot să zic, bărbatu’ îmi vine cu altă mirifică idee: „trebuie să facem un coteţ pentru porc!” „Ce porc, că noi n-avem porc”. „N-avem, dar mi-ar plăcea să avem. Că, uite, am aflat că la Gherghiţa, la complexul ăla de creştere a porcilor, vând ăia porci ieftini şi buni. Şi zic să luăm şi noi unul, să-l ţinem pentru Crăciun!”

Până aici, neamule! Unde am pus vitriolu’ ăla? Desigur, ţignalul lu’ inter-regio care opreşte la Buftea când trage vreunu’ semnalul de alarmă e nimic pe lângă ţignalu’ meu. „Nu mai pot! Mi-ai adus găini şi n-am zis nimic, mi-ai adus raţe şi gâşte şi-am acceptat. Da’ şi porc? Mai e niţel şi-mi aduci o vacă. Sau un cal”. „Uite o idee bună. Putem să luăm şi un măgar. Aud că e foarte bun la casa omului!”

„Aoleu, mamă! Văleleu! ‘Aide vieţişoara mea! Am zis că mă mărit cu un băiat deştept, cu carte, nu cu un porcar. Nici măcar unul de la coada vacii nu mi-am luat! Sun la 112, că nu mai pot, la cât mă persecuţi şi mă munceşti”. N-am sunat. Dar, numa’ printr-un miracol, n-am ajuns la ştirile de la ora 5.