Cumpărăturile de Crăciun în anii 80: pâine, zahăr și ulei pe cartelă, parizer pe tabel, foamea la liber

În anii 80 pregătirile de Crăciun și Anul Nou erau o proba supremă pe care trebuia să o treacă o familie de români în asigurarea minimului necesar, cadourile de sub brad și masa de Crăciun, care însemnau și cumpărături, dar mai ales abilitatea de „a face rost” de tot ce trebuie de pe piața neagră.

Dacă ignorăm încălcările flagrante ale drepturilor omului sau excesele propagandistice și ne referim doar la modul în care au dus-o românii din punct de vedere social pe vremea regimului comunist descoperim un fapt interesant: comunismul a început și s-a terminat cu câte o criză alimentară, pentru că s-a întâmplat asta și în anii 60, dar și în perioada 1982 – 1989.

Se poate spune că românii au intrat în comunism și au ieșit din comunism având în buzunar cartela pentru pâinea de fiecare zi.

Din 1949 până în anii 60, cartele pentru pâine, zahăr, orez, ulei, dar și „Cartela de Îmbrăcăminte”

În anii 50-60, pe vremea lui Gheorghiu Dej, se trăia în stil bolșevic la propriu și la figurat, pentru că efective ale armatei sovietice erau dislocate în România ca să supravegheze „transformările democratice”, desăvârșirea colectivizării începute în 1949, a naționalizării companiilor industriale și confiscarea averilor.

Companiile românești au fost transformate în societăți mixte româno-sovietice, celebrele „Sovrom”-ri prin care „poporul sovietic eliberator” lua din economia românească tot ce îi trebuia, inclusiv alimente. Așa s-a ajuns la primele cartele.

În 1949, Ministerul Comerțului și Alimentației distribuia în întreprinderi „Cartele pentru îmbrăcăminte”, în baza cărora titularii „muncitori – funcționari” aveau dreptul la „8 metri țesături bumbac și 84 de puncte diverse”. Un palton era 100 de puncte, o pereche de ciorapi – 2 puncte, iar un „chilot damă” – 4 puncte.

Din 1956 până după 1962 românii și-au făcut cumpărăturile zilnice cu cartele în baza cărora își luau rațiile de pâine, zahăr, ulei și orez. Foamea era la liber!

După 15 ani de oarecare bunăstare a început „Epoca de Aur”

După plecarea armatei sovietice, în 1964, a urmat o perioadă de oarecare bunăstare, în care se găseau de toate, dar care a durat numai 15 ani, pentru că a urmat „Epoca de Aur”, a lui Ceaușescu. Termenul „Epoca de Aur” e un concept din mitologia greacă preluat de propaganda comunistă pentru a defini formal și anii 80 ca o perioadă caracterizată prin „stabilitate, prosperitate și armonie”.

Numai că prosperitatea nu era posibilă într-o construcție contradictorie prin definție. Economia socialistă nu putea funcționa ca o economie de piață și era previzibil eșecul sistemului. S-a suprapus peste asta și criza datoriilor de peste 11 de miliarde de dolari în 1981, pe care Ceaușescu le dorea plătite în avans, dar și efectul investirii resurselor în proiecte megalomanice, precum Casa Poporului.

Rația de bază: o jumătate de pâine pe zi

O mare parte din hrana românilor a ajuns la export și din această cauză s-a trecut la limitarea consumului alimentelor de bază. Pentru pâine, au apărut din nou cartelele. Difereau doar formatele. Spre exemplu, la Galați cartela de pâine era roz, iar la Brașov era un petic de carton alb. La Galați se elibera o cartelă cu valabilitatea de o lună, la Brașov erau eliberate cartele pentru trei luni. Însă efectul era același: indiferent unde locuia un român, la Brașov sau Galați, la Târgu Jiu sau la Satu Mare, avea dreptul la numai o jumătate de pâine pe zi.

Cine avea de organizat vreo petrecere, avea o mare problemă: se înțelegea cu invitații să vină cu pâinea de acasă sau făcea câteva zile economie la pâine, ținând franzelele la frigider.

Parizerul, uleiul, zahărul și „frații Petreuș”, pe baza cărții de imobil verificate de „sectorist”

Celelalte alimente de bază erau distribuite la alimentara de cartier. Fiecare român era arondat unei alimentare din cartierul în care avea adresa din buletin, singura din țară de la care putea cumpăra, brânză, parizer, zahăr, etc.

Capul familiei trebuia să meargă la gestionar cu „cartea de imobil”, o cărțulie format A4 în care erau completate numele celor care locuiau în imobilul respectiv, domnul, doamna, copiii, bunicii și dacă era cazul și chiriașii.

Completarea corectă a cărții de imobil era verificată sistematic de către „sectorist”, milițianul care răspundea de zonă. În baza datelor din cartea de imobil, gestionarul calcula câte alimente se cuvin familiei de pe strada „x”, numărul „y”. Dacă erau mama, tata și copilul, primeau de 3 ori câte un kilogram de zahăr, orez, mălai și făină albă și câte un litru de ulei, de 3 ori câte 8 ouă,  de 3 ori câte un kilogram de produse, care putea fi parizer sau salam „Victoria” (ambele cu soia și multă apă) și rațiile de telemea, de  pulpe de pasăre sau de „frații Petreuș”, pui vineți, piele și os, marca „Crevedia”. Și cu asta, basta: „ne vedem luna viitoare”!

Câteodată mai apăreau surplusuri la unele alimente, spre exemplu la parizer, pe care după modificarea rețetei nu prea avea cumpărători. În aceste cazuri, gestionarul făcea un tabel în care îi trecea cu nume și prenume pe cei care cumpărau parizer.

La măcelărie, ca la loterie…

În ceea ce privește carnea de porc și carnea de vită, situația era mai complicată. Trebuia ca, de obicei bărbații, să se așeze la cozile de la măcelăriile din piețe de la 3-4 dimineața și să aștepte deschiderea magazinului în speranța că „se va da” ceva. Se putea întâmpla să fie adusă o cantitate prea mică și să ajungă pentru un jumătate din cei așezați la coadă, dar de cele mai multe ori nu se aducea nimic.

Exista o portiță de ieșire de care puteau beneficia cei dispuși să facă anumite eforturi. Sătenii care voiau să sacrifice un porc, trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. Așa că mulți din cei de la oraș colaborau serios cu rudele de la țară la îngrășarea porcilor. Familia de la oraș „adopta” un porc la țară și ducea săptămânal „contribuția” la îngrășarea porcului.

Alternativa la carnea de vită și de porc era peștele. Dar oceanic! Sloganul „nicio masă fără pește” era croit pentru a crește consumul de pește oceanic adus în țară de navele flotei IPO Tulcea, care pescuiau în Las Palmas și Walvis Bay, în sudul Africii. Dar se mai găsea prin pescării și novacul autohton.

La „liber”: ghiveci și sfeclă la borcan, praz, creveți „made in Vienam”

Magazinele alimentare trebuiau să aibă pe rafturi și alte produse în afara celor de pe lista „restricțiilor”, măcar pentru aspectul comercial al magazinului. Așa că pe rafturi se găseau borcane cu ghiveci de legume, mâncare de fasole (fără cârnați), bame în sos tomat, sfeclă la borcan, compot de prune, șerbet, etc. și cutii de conserve de pește, vedetele fiind „sardinela în ulei” și „sardinela în sos tomat”, la preț fix: 10 lei și 50 de bani cutia.

În galantarele de la mezeluri și brânzeturi erau slănină simplă, slănină cu boia (26 lei/kg) și uneori măsline. La standul de cafea erau pachetele cu „nechezol” (surogat din năut cu 10% cafea) și cicoare. La raionul de dulciuri erau „eugenii”, prăjitura „Siretul”, biscuiții Fabricii „Dunăreana” Galați, mentosane și dropsuri.

Prin aprozare, vara era mai bine, erau legume, dar iarna se găseau doar cutii cu creveți „made in Vienam”, snopuri de praz, bulgări de sare, sticle de apă minerală la litru, „Borsec” sau „Poiana Negri”, dar și sticle cu siropuri de fructe și sucurile naționale: „Cico”, „Brifcor”, „Strugurel”.

„Strugurel” – berea copiilor!

Apropo de sucul „Strugurel”. Prin 1984, revista „Flacăra” a publicat scrisoarea unui vânzător de sucuri din zona Obor care atenționa despre ce se întâmpla vara.

Omul vindea sucurile pe trotuar, nu avea gheață să le țină la rece din cauză că se făcea economie, „strugurelul” din sticle fermenta sub arșița soarelui și după ce beau câte o sticlă sau două de suc copiii ajungeau să se certe și chiar să se ia la bătaie pentru că se îmbătau de la „Strugurel”.

Alternativa, încrengătura de relații Abator

Chiar dacă situația era sumbră, fiecare se descurca. Cei mai norocoși erau cei care reușeau să-și creeze o relație printre angajații abatorului din zonă. La Galați era Abatorul de la Șendreni, care exporta conserve de carne pentru US Army.

Odată creată relația, cu „banul jos” sau prin oferirea la schimb a altor mărfuri sau servicii, o dată pe lună îți venea rândul la 2-3 sau 5 kilograme de carne. Din abator ieșeau cantități impresionante de carne, dar în acte totul părea în regulă deoarece erau dereglate cântarele dintre secțiile Abatorului Șendreni, astfel încât să fie creat un surplus prin „pierderi tehnologice” exagerat de mari  

Motivarea oficială a foametei: grija PCR pentru siluetele românilor. Românul „standard”: la 1,68 înălțime – 67,5 kg

Pentru a explica formal lipsa alimentelor de pe piață, Ceaușescu și camarilla sa au inventat un program de alimentare rațională. Altfel spus, din cauză că erau obezi, românii nu mai munceau pe măsura obiectivelor industriei socialiste. 

Pe 19 decembrie 1980, de Crăciun, a fost dată „Legea pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”, prin care a fost raţionalizat consumul de alimente. În octombrie 1981, a venit a 2-a etapă, un decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei”, prin care erau stabilite pedepse cu închisoarea pentru românii care cumpărau cantități de produse alimentare mai mari decât consumul pe o lună.

Etapa finală a fost aprobarea în 1982 a „Programul de alimentaţie rațională a populaţiei”. A fost elaborat de Iulian Mincu, care și după 1990 a fost ministru al Sănătății datorită faptului că era un apropiat al lui Ion Iliescu.

Nutriționiștii peceriști au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane la 2.700 – 2.800 de calorii, acuzând că românii își distrug sănătatea înfulecând, în medie, 3.300 de calorii zilnic.

Au fost stabilite și limite maxime admise pentru greutatea unei doamne sau a unui domn: pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta între 30 și 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg, iar unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, nu trebuia să depășească 80,5 kg. La femei, pentru o doamnă cu înălțimea de 1,57 m, cu vâsta de 30 – 39 ani, greutatea optimă era 56,6 kg, iar o femeie cu înălţimea 1,68 m și vârsta de 40 – 49 ani, putea să cântărească până la 66,9 kg.

A fost stabilit și un maximum al consumului anual al fiecărui român, după cum urmează: carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte, fără unt: 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi, unt, margarină, ulei, untură: 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale, adică făină, mălai, orez: 120 – 140 kg.

Pentru că exista în continuare „pericolul” ca românii să se îngrașe prea mult, consumurile au fost reduse în 1984, când a fost aprobat un alt standard  alimentar, conform căruia cantitățile maxime admise erau următoarele: carne – 39 kg; lapte şi produse din lapte – 78 kg; legume – 166 kg.

Decretul 306/1981. De la 6 luni la 5 ani de închisoare pentru provizia de alimente din debara

Înfometarea românilor pentru plata datoriei externe a devenit literă de lege. Prin decretul nr 306/1981, liderii comuniști voiau să bage spaima în români, introducând pedeapsa cu închisoarea pentru cei în ale căror debarale erau găsite cantități de alimente „strategice” mai mari decât consumul lunar al familiei, pe care tot PCR-ul îl stabilise. „Infractorii” riscau 5 ani de închisoare.

„Decretul Consiliului de Stat nr. 306/1981 privind măsuri pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei – publicat în Buletinul Oficial al RSR, partea I, nr. 77/09.10.1981:   

Art. 1. Constituie infracţiune de speculă şi se pedepseşte potrivit prevederilor Codului Penal cu închisoare de la 6 luni la 5 ani cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea, precum şi de alte produse alimentare a căror stocare afectează interesele celorlalţi cumpărători şi buna aprovi­zionare a populaţiei”. No comment!