Cutiuța muzicală: Steel Pulse și religia muzicală a unui gen perfect

Există trupe reggae și există Steel Pulse – una dintre cele care nu doar că au definit genul, dar l-au îmbogățit cu o intensitate emoțională și o sofisticare muzicală care ridică genul la nivel de artă. Când vorbești despre reggae autentic, curat, cu „that real reggae feeling”, inevitabil ajungi la băieții ăștia din Birmingham. E genul de trupă care te face să te îndrăgostești de reggae chiar și dacă nu ți-ai imaginat vreodată că e genul tău. Dar de ce? Ce îi face speciali?

Mai mult decât muzică – un vibe, un mesaj, o revoluție

Reggae-ul are ceva unic: nu e doar muzică, ci o stare, un mod de a fi. Nu e doar bass și tobe în stil one-drop, chitări care fac „chack” pe offbeat și un solist care îți cântă despre iubire, suferință sau revoluție. Reggae-ul autentic îți dă un sentiment – și aici Steel Pulse sunt maeștri absoluți.

21:55, 16.03.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: cantautorii italieni – poeții sufletului și ai scenei

12:10, 08.03.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: Jazz-rock – furtuna electrică ce a spulberat granițele muzicii și a rescris viitorul

De la primele note ale unui album Steel Pulse, simți că ești parte din ceva mai mare. E ca și cum muzica lor e impregnată cu un cod genetic al libertății, o combinație între protest și speranță, între ritmuri hipnotice și versuri care îți deschid ochii. Când asculți “Your House”, de exemplu, simți o nostalgie caldă, un dor de un loc perfect pe care nu l-ai văzut niciodată. Iar când începe “Ravers”, n-ai cum să nu simți că ești prins într-un film în care viața e despre libertate, dans și bucurie.

Asta înseamnă the reggae feeling: sunetul care te face să închizi ochii și să simți că ești exact acolo unde trebuie să fii.

Steel Pulse – reggae cu nerv, reggae cu clasă

Steel Pulse nu sunt doar reggae de chill, de fumat pe plajă sau de visat la Jamaica. Ei sunt conștiință pură, o trupa de reggae militant, dar și una incredibil de melodică. În vreme ce alții (Bob Marley, Peter Tosh, Black Uhuru) au dus reggae-ul pe culmile mainstream-ului, Steel Pulse au rămas o trupă care își păstrează rădăcinile adânc înfipte în pământul muzicii de protest.

Piesele lor vorbesc despre inegalitate, rasism, revoluție și speranță. Nu e întâmplător că în 1986, când au fost invitați să cânte la ceremonia inaugurării președintelui american Ronald Reagan, au fost interziși pe ultima sută de metri din cauza mesajelor lor prea dure împotriva rasismului și opresiunii. Asta spune ceva, nu?

Dar dincolo de asta, există un farmec muzical aparte la Steel Pulse. Trupa reușește să îmbine acel reggae clasic, hipnotic, cu o eleganță instrumentală și o producție impecabilă. David Hinds, solistul și liderul trupei, are o voce care îți rămâne în cap, una din acele voci care nu urlă, nu forțează, dar transmite fiecare vers cu un impact care te face să vrei să-l asculți din nou și din nou.

De ce Steel Pulse sunt perfecți în ceea ce fac?

Pentru că sună exact cum trebuie să sune reggae-ul.
Pentru că au acel echilibru perfect între mesaje dure și muzică ce te face să dansezi.
Pentru că fiecare piesă a lor are acel bass profund, chitara perfect sincopată și vocea care curge natural peste tot.

Când îi asculți, te lovește reggae-ul în forma lui pură. Îți vine să dansezi? Sigur. Îți vine să gândești? Fără îndoială. Îți vine să trăiești mai liber? Exact asta e ideea.

Steel Pulse sunt reggae în esență pură. Nu un reggae diluat, nu o copie mainstream, ci un reggae care îți intră în piele și te face să simți că faci parte dintr-o revoluție sonoră, chiar și atunci când doar te bucuri de o seară liniștită cu un pahar de ceva bun în mână.

Dacă vrei să simți ce înseamnă real reggae feeling, pune un album de Steel Pulse. Restul vine de la sine.

Reggae: ritm, religie și revelație – câți îi simt cu adevărat mesajul?

Reggae-ul nu e doar o muzică de dans, de plajă și de good vibes. Pentru cei care ascultă dincolo de groove, e o muzică sacră, un cod sonor al libertății, al suferinței și al speranței. Însă, câți dintre cei care dau din cap pe bass-ul inconfundabil și chitara sincopată chiar înțeleg mesajul? Câți își dau seama că, dincolo de „irie feeling”, reggae-ul este o muzică religioasă, militantă, profund spirituală?

Rădăcinile sacre ale reggae-ului

Nu poți înțelege reggae-ul fără să înțelegi rădăcinile sale rasta. Reggae-ul a apărut în Jamaica în anii ’60, un loc în care spiritualitatea și muzica erau legate indestructibil. Rastafarianismul, o mișcare religioasă apărută ca răspuns la colonialism și suferința afro-jamaicanilor, a fost mai mult decât o credință – a fost un mod de a vedea lumea, o rezistență în fața opresiunii.

Mulți ascultă reggae fără să știe că:

• Multe versuri sunt pline de referințe biblice.
• Haile Selassie, fostul împărat al Etiopiei, este considerat o figură mesianică în cultura rasta.
• „Babylon” nu e doar un cuvânt cool în piesele reggae, ci simbolul lumii corupte, occidentale, care distruge sufletul și înrobește oamenii.
• Chiar și stilul de cântat, acel „chanting” profund, e inspirat din cântările spirituale africane.

Reggae-ul e mai mult decât o muzică, e un ritual. Bob Marley nu era doar un star muzical, era un predicator, un profet care punea Evanghelia în versuri și o livra pe un ritm imposibil de ignorat.

Reggae și paradoxul său – toată lumea simte ritmul, puțini prind mesajul

Aici apare însă dilema: de ce reggae-ul este atât de iubit de oameni care poate nu au nicio legătură cu spiritualitatea sa? Cum se face că un gen muzical născut din suferință, cu un mesaj adesea militant, a devenit coloana sonoră a petrecerilor pe plajă?

Răspunsul e simplu: reggae-ul este magnetic.

• Are un beat hipnotic – acel one-drop în care toba bate pe a doua și a patra bătaie creează un efect de plutire, de dans inevitabil.
• Are un bass care vibrează în tine, te face să simți muzica cu tot corpul.
• Vocea cântăreților e caldă, aproape ca o incantație, iar chitara care „chack-chack”-uiește pe offbeat îți dă senzația de mișcare perpetuă.

E firesc ca oamenii să se lase prinși de ritm înainte de a descifra mesajul. Reggae-ul e ca un cod: întâi te prinde, te relaxează, te face să vibrezi – apoi începi să înțelegi despre ce e vorba, dacă ai urechi să auzi.

Dar câți ascultători înțeleg cu adevărat reggae-ul?

Să fim sinceri: majoritatea nu o fac. Multe piese reggae vorbesc despre libertate, lupta împotriva sistemului, despre Africa, despre suferința negrilor și corupția lumii moderne. Dar câți se gândesc la toate astea când dau play la „Buffalo Soldier”?

Reggae-ul a avut un drum ciudat:

• A pornit ca un cântec al marginalizaților.
• A devenit o muzică globală, adorată de oameni care poate nu au habar de cultura rasta.
• A fost transformat de mainstream – mulți aud doar ritmul, nu și revoluția din versuri.

Cine ascultă Peter Tosh, de exemplu, simte că omul ăsta nu făcea muzică doar ca să distreze lumea – el voia să zguduie sistemul. Când cânți „Equal Rights”, nu te distrezi, ci îți pui întrebări despre dreptate și libertate. Dar la un festival unde lumea e acolo pentru „vibes”, mesajul ajunge doar la cei care sunt dispuși să-l caute.

Reggae și rastafari – o religie accesibilă tuturor

Dar poate că tocmai ăsta e farmecul reggae-ului. Nu te obligă să fii rasta, nu te forțează să înțelegi tot. Îți dă timp. Îți oferă întâi un ritm de care să te îndrăgostești, apoi, dacă ești curios, îți deschide mintea spre ceva mai mare.

De aceea, în fiecare ascultător de reggae e o sămânță de trezire. Poate astăzi doar dansezi pe „One Love”, dar mâine te întrebi: cine e Haile Selassie? Poate azi fredonezi „Babylon System is the vampire”, dar într-o zi vei înțelege de ce Bob Marley spunea asta cu atâta forță.

Reggae-ul e ca o Biblie muzicală deschisă: cine vrea, citește printre rânduri. Cine nu, se bucură de sunet. Și poate, în final, asta e cea mai frumoasă parte – că reggae-ul nu exclude pe nimeni. Te prinde cum vrea el.