Cutiuța muzicală: toaca – sunetul care nu cere aplauze, dar ne răscolește sufletul

Taina lemnului care cheamă: de ce bătaia toacei ne cutremură mai tare decât clopotele? Fiindcă, în lumea zgomotelor digitale, a notificărilor isterice și a reclamelor care urlă în fața ta ca să cumperi orice, există un sunet care nu urlă. Ci te cheamă. Cu răbdare. Cu lemn. Cu duh.

Îi zicem toacă, și apare, mai ales de Paște, ca o bătaie în inima noastră. Răsună pe dealuri, dinspre biserici mici sau mănăstiri vechi, și te oprește în loc. Nu pentru că nu știi ce e, ci pentru că știi exact: e chemarea altui timp. Acel timp sacru în care sufletul se aude mai tare decât lumea.

De unde vine toaca și de ce bate altfel decât orice alt sunet

Toaca e, la bază, un simplu lemn cioplit – de multe ori fag, stejar sau salcâm – lung, plat, agățat între doi stâlpi sau pe peretele unei clopotnițe. Se bate cu ciocane de lemn, într-un ritm care variază: când lent și grav, când rapid și apăsat. Este instrumentul liturgic străvechi folosit în Ortodoxie cu mult înainte de apariția clopotelor metalice.
Are origini bizantine, și era folosită nu doar pentru chemarea la rugăciune, ci și pentru marcarea momentelor sacre din zi și noapte.

21:47, 13.04.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: frumos și liber – Kaleo și vârsta la care lumea îți aparține

22:35, 05.04.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: Jaco Pastorius – basistul care a reinventat gravitația muzicală

În unele mănăstiri din Athos și până la Putna sau Neamț, toaca se bate cu aceeași cadență de secole, ca o șoaptă străveche transmisă prin ritm. În timpul slujbelor mari, cum e și Sâmbăta Mare, toaca nu doar anunță, ci străpunge.

Sâmbăta Mare – ultima toacă a tăcerii

În ziua de Sâmbătă Mare, bătaia toacei are o intensitate aparte. Nu e o chemare la triumf, nu e o fanfară a Învierii. Este ultima bătaie a morții, înainte ca Lumina să sfărâme piatra de pe mormânt.
Este sunetul tăcerii cosmice care precedă Învierea. Lemnul toacei bate în aer, în timp, în oasele noastre. E ca un metronom care marchează ultimul ceas al lumii vechi, înainte de explozia vieții noi.

În mănăstirile românești, acest moment are o greutate aparte: călugării bat toaca ritualic, uneori în taină, alteori cu procesiuni, uneori cu privirea pierdută în cerul cenușiu de aprilie. Este o tăcere bătută, dacă putem spune așa, în ritm sacru.

De ce ne place să auzim toaca? Ce trezește în noi?

Poate pentru că e singurul sunet care nu te obligă să faci nimic.
Nu cere. Nu promite. Nu negociază. Doar sună.
Și sunând, te așază în tine. Îți amintește că ai un ritm interior care nu e sincronizat cu agenda, cu calendarul fiscal sau cu breaking news-ul.

Toaca sună ca un strămoș, ca o bătaie în ușa sufletului. Te face să încetinești. Să te gândești. Să-ți amintești că nu ești doar un creier agitat în căutare de WiFi, ci și o inimă care are nevoie de răgaz.

În post, în noaptea Învierii, în Vinerea Mare, toaca e vocea unei liniști mai mari decât orice discurs. Pentru unii, e legată de copilărie. Pentru alții, de bătrânii care mergeau la biserică în șoapte. Pentru unii e simplă nostalgie. Pentru alții, sunet de acasă.

Toaca nu bate pentru lume. Bate pentru tine.

Poate că e timpul să o ascultăm altfel.
Nu ca pe un sunet care vine dintr-o zonă a trecutului, ci ca pe o chemare de fiecare dată actuală, pentru cei care vor să fie prezenți.
În noaptea Învierii, când clopotele vor urla de bucurie, amintește-ți de bătaia surdă a toacei din Sâmbăta Mare. De acel lemn simplu care a vorbit cu tine fără cuvinte.

Pentru că Învierea începe în tăcere. Iar toaca bate cu discreție, dar cu forță.