Dacii, geții și capcanele pseudo-istoriei: De ce nu avem mai multe cărți serioase

„Recomandă-mi o carte serioasă despre daci!” Este o solicitare pe care o primesc frecvent, de la prieteni, cunoștințe sau oameni care sunt dornici să afle mai multe despre rădăcinile noastre istorice. O cerință onestă, dar care ascunde un fenomen mai larg – bombardamentul de pseudo-istorie care ne invadează mințile și care, din păcate, are rădăcini adânci în perioada regimului Ceaușescu. Într-o epocă în care „2050 de ani de la Burebista” era o obsesie națională, adevărul despre daci s-a confundat cu mituri și speculații, iar în prezent, mulți dintre cei care vor să descopere istoria reală a acestora se lovesc de o mare lipsă de surse accesibile.

De-a lungul decadelor, literatura serioasă pe această temă a fost extrem de limitată. Au existat câteva lucrări remarcabile, precum „Dacii” a lui Hadrian Daicoviciu, și volumul I din „Istoria Românilor” publicat de Academia Română după 1990, dar în rest, informațiile erau restrânse la cercetări academice și studii științifice care, de cele mai multe ori, erau greu accesibile și aproape imposibil de înțeles pentru cei care nu aveau un bagaj de cunoștințe istorice solide. Aceste lucrări, desigur, sunt vitale pentru cercetători, însă ele nu ajung la publicul larg, care adesea se află în fața unei falii uriașe între curiozitate și accesul la informație.

Motivul pentru care nu găsim mai multe cărți accesibile despre daci este simplu: avem puțini specialiști în domeniu. Istoria dacilor și geților, cu toate provocările sale, nu poate fi investigată de oricine. Arheologii, de exemplu, își petrec lunile pe șantiere, în condiții extrem de dificile, cercetând situri arheologice aflate la mii de ani distanță. Ei lucrează la temperaturi insuportabile, se trezesc de dimineață pentru a începe săpăturile în răcoare și se luptă cu elementele naturii, iar efortul fizic este adesea la fel de greu ca al unui muncitor în construcții. Apoi, analiza pieselor găsite, documentarea acestora și publicarea rezultatelor necesită ani de muncă, iar majoritatea cercetărilor se opresc adesea în reviste științifice, la care majoritatea nu au acces.

Este o muncă titanică, iar numărul mic al specialiștilor este o realitate inevitabilă. De aceea, resursele pentru a transforma aceste cercetări în materiale accesibile pentru publicul larg sunt limitate. În plus, multe dintre instituțiile care se ocupă cu conservarea și promovarea patrimoniului istoric au colecții imense, care ar necesita generații întregi de muzeografi pentru a le inventaria și studia.

Însă, dacă la nivelul cercetării și al documentării lucrurile stau mai bine decât în trecut, în planul educației și al informației publice, realitatea este cu totul alta. În loc să găsim mai multe cărți serioase, accesibile și de încredere, asistăm la o adevărată invazie a pseudo-istoriei. Curentul acesta, promovat adesea pe canale populare și pe rețelele sociale, a fost alimentat de mituri istorice și de teoriile conspirative, multe dintre ele ajungând să fie folosite chiar și în scopuri politice.

Această faună pseudo-istorică a capturat mințile multora, propunându-le viziuni simplificate și eronate despre trecutul nostru. Dacii, aceștia „strămoși ai românilor” glorificați peste măsură, sunt adesea priviți printr-o lentilă mitologică și nu una istorică. Aceasta nu doar că denaturează adevărul istoric, dar ne împiedică să înțelegem cine au fost, de fapt, acești oameni și ce impact au avut asupra regiunii.

Istoria noastră merită să fie cunoscută nu prin prisma legendei, ci prin cercetările serioase care ne arată cum au trăit și ce au realizat strămoșii noștri. Avem nevoie de mai multe cărți serioase despre daci, dar pentru asta, trebuie mai întâi să încurajăm și să susținem cercetarea în domeniul istoriei antice. Abia atunci vom putea depăși miturile și vom putea înțelege cu adevărat trecutul nostru.