Dan Leș: „Sfinții sunt printre noi, pe stradă. Dați-vă jos din jeepuri și îmbrățișați-i, căci este Cristos în ei”
Dan Leș, invitat la podcastul Dialogurile Puterii, a vorbit despre Cristos, despre oamenii care confundă bogăția cu brandurile, uitând de adevăratul Sine. Artistul olar din Maramureș și-a amintit de bunici, de carul cu boi, de cei 10 copii, frați și surori ai mamei sale, de bucuria sărbătorilor din satele românești care se revărsau în suflete ca izvoarele de apă vie.
Dan Leș: „Comuniunea ne duce mai departe, la comunicarea de la biserică. Când ne împărtășim și cu sfintele taine, atunci oamenii sunt împreună, cel care vine să orchestreze această comuniune este Mântuitorul Cristos. El este prezent în viața noastră, în fiecare zi, în fiecare clipă.
Acolo, pe stradă, între mine și acel om a fost Cristos
Sufletele noastre au ieșit să se întâlnească și au fuzionat, și ne-am întâlnit în lume, pentru că simți asta, și l-am simțit pe acel om că își dorește să stau un pic de vorbă cu el. Și cum să nu faci acest lucru? Pentru că eu am fost cel câștigat, în timp ce-l îmbrățișam, m-am hrănit din Cristos, pentru că aproapele meu este Cristos. Da, și dacă vedem lucrurile cu acești ochi, atunci mă întorc la-cel cuvânt pe care mi l-ai pasat:
Iubirea este El, este Cristos și El ne însuflețește
Ar trebui să devenim acei oameni normali, printre oameni, să ne facă bine lutul, grădina, munții. Reîntoarcerea la natură ne-ar putea salva. Multă lume spune haideți să salvăm satul românesc.
Eu cred că satul românesc o să ne salveze pe noi
Această cămașă-mi-aduce aminte de bunicul meu. Este o cămașă din zona Codrului, țesută alb pe alb. Mai mult decât această cămașă este faptul că, pe aici, s-a țesut istoria.
Noi am țesut istoria pe cămășile noastre și oriunde ne-am duce cu ele ne ducem cu istoria noastră peste tot în lume. Și e patriotism să mă îmbrac cu haina bunicului meu și cu o vestă croșetată de tanti Marița din Ghiusbaia, și o port cu mândrie. Sunt niște lucruri, niște repere care nu mă lasă să uit de rădăcină, de tradiția mea și până la urmă-i formă de patriotism, să-i spun așa, da.
Principesa Margareta a spus într-un discurs de final de an dedicat Corpului Diplomatic că avem reprezentanți Rolls Royce în București, dar sate, foarte sărace.
Sunt oameni atât de săraci, că în afară de bani n-au nimic
Oamenii din Rolls Royce poate n-au înțeles că trebuie să împartă cu cel din sat, s-ar putea să nu înțeleagă. Sunt oameni atât de săraci, că în afară de bani n-au nimic și, de multe ori, după această sărăcie foarte multă lume aleargă, să facă mai mulți bani, să câștige mai mult, uitând că pierde cei mai prețioși ani din viață.
În acest timp, alți oameni sunt împreună în sat. Poate, în acel sat care nu are curent, acei oameni stau la masă la lumina lămpii, mănâncă câțiva cartofi aruncați în jar, zdrobite cu pumnul și câteva cepe și cu un pic de ulei presat la rece, ulei de oloiniță, cum zicem noi, și sunt fericiți!
Acuma suntem în postul Crăciunului și cântă de fericire, și se au unul pe altul. Vedeți, aici este bogăția, dar este cosmetizată în așa-zisa sărăcie, și în acel Rolls Royce s-ar putea să fie cea mai mare sărăcie.
Să scoți capul pe geam, să nu știi ce-i în trafic, să nu mai umbli cu autobuzul, să nu mai știi cum să stai la un rând într-o piață și să întrebi, să comunici cu un om: unde-ți cultivi ceapa, cartofii, și să ai acest schimb informațional cu el, acest contact vizual.
Degeaba ești în Rolls Royce, dacă în suflet nu ești bine cu tine
Ești într-o mașină scumpă, dar aici în suflet nu ești bine cu tine, cu cei de lângă tine, cu Dumnezeu, în primul rând. Așa că trebuie să avem grijă să nu cumva să credem că bogăția e cu adevărat chiar bogăție.
Da, avem nevoie și de aceste accesorii, de tehnologie, dar trebuie să avem o limită și trebuie să ne gândim că nu știm cât avem de trăit pe pământul ăsta și e important să trăim frumos.
Icoana bunicii mele
Bunica din partea mamei mele a crescut 10 copii. Mama mea a fost din 10 copii. Mama a fost cea mai mare dintre cei 10 și i-a crescut pe toți, și s-au crescut unii pe alții. Niciodată pe bunica nu am auzit-o spunând e greu, dimpotrivă. Chiar cred că erau situații grele, pentru că, trebuie să recunosc, paradisul vieții mele a fost acolo, la țară, dar acest paradis a fost confiscat, a fost ucis de comunism.
Au venit comuniștii, ne-au stricat atelierul, pe tata l-au mutat la oraș și eu nu înțelegeam
La 9 ani, m-am mutat din satul meu, din acel paradis frumos. Când spun paradis, mă duc cu gândul la bunicul meu care mergea în fața carului și bivolii noștri îl urmau, și el le cânta, și eram în acel car cu fân cu acel miros în plămâni, țineam în brațe un ulcior și eram suspendat între rai și pământ.
Bunicul mergea cântând și eu mă duceam cu acel car, eram cel mai sus acolo și eram plin de fericire că Dumnezeu a concentrat fericirea în acel car cu fân.
Am avut suflet și am avut un bunic care a spus: dragul tatii, uite așa se duce cu boii în pădure, cântându-le. Niciodată nu i-a bătut. Bunicul a avut 10 copii și a zis totdeauna: nu vă faceți probleme! Am crescut acolo desculți printre bivoli, mâncând o pâine cu roșii din grădină.
Am crescut și au crescut frumoși și la rândul lor copiii. Cei 10 au mai făcut copii și alți copii, și acuma suntem puzderie de nepoți când ne adunăm, nu-ți vine să crezi că se umple curtea aia.
S-au dus bunicii mei. Au fost niște sfinți
Acești sfinți au fost deghizați în oameni simpli și să știți că sfinții sunt printre noi pe stradă. Dați-vă jos din jeepuri și dați mâna cu ei și îmbrățișați-i că este Cristos în ei.
Și dacă descoperi această taină, vei vedea cum învii și tu, pentru că ăsta-i secretul vieții. La rândul tău, din inima asta trebuie să țâșnească acele izvoare de apă vie și să ude aici, acolo, pentru că în jurul nostru iese pe șest.
Noi trebuie să facem acest lucru, să ducem iubirea, să ducem dragostea.
Aveți grijă, Sfinții s-au deghizat în pensionari pe care voi îi vedeți la colțul străzii și vă așteaptă să-i salutați, și la un moment dat va trebui să dăm ochii cu ei, pentru că vine ultima vamă, vine Împărăția lui Cristos și noi trebuie să ne întâlnim. Hai să nu trecem pe lângă ei în scumpa noastră mașină și să nu ne uităm și să trecem făcând gălăgie.
Dar câteodată aceste mașini acolo, în cătunul meu din Maramureș, mă deranjează, pentru că nu există acel bun-simț să te dai jos, să te duci, dacă e cazul, vara, desculț, pe acele ulițe și să-i vezi pe oameni la fân, la munca de la câmp, la adunatul bostanilor, și să comunici cu ei”.