Daniel Leș: „Dacă astăzi se poate spune ceva frumos despre Dan Leș este datorită lui Dumnezeu și soției mele”

Daniel Leș, artistul olar din Baia Sprie care creează simboluri cu figurine din lut inspirate din lumea satului românesc și care ajunge la inima oamenilor cu învățăturile sale, a fost invitat la podcastul „Dialogurile Puterii”.

Daniel Leș este construit dintr-o bucată de lut în care ADN-ul strămoșilor cântă de bucurie- și din Iubire infinită.

Despre iubire, strămoși, familie, tradiții și contrasensul în care se îndreaptă lumea, ne-a vorbit artistul cu ochii de Cer.

Recunoscut în lumea întreagă, „Lucrările sale sunt povești și legende făcute din lut, la care adaugă un spirit tradițional românesc”, a fost prezentarea pe care echipa de la Național Geographic i-a făcut-o artistului român.

Iubire de Dumnezeu, iubire de familie, iubire de copil, iubire de joacă, toate astea mă însoțesc în fiecare zi

Dacă avem iubirea asta, eu cred că putem merge oriunde cu ea. Iubirea mă lasă hrănit pentru că nici măcar nu trebuie să faci mare lucru decât să te lași iubit.

Marea realizare a vieții mele a fost atunci când am înțeles acest adevăr să mă las iubit de Dumnezeu, să nu mai fug de el. Să mă las în brațele Lui.

Am avut o perioadă de rătăcire, cum cred că mulți au, și această perioadă mi-a prins oarecum bine să mă cunosc cine sunt.

Dacă ar trebui să vorbesc despre mine, cine sunt eu, ar trebui să încep cu boacănele pe care le-am făcut, deoarece și eu le-am făcut.

Dacă astăzi se poate spune ceva frumos despre Dan Leș este datorită lui Dumnezeu și soției mele, care a avut grijă să mă ducă pe drumul ăsta. Să mă bage pe drumul meu, să mă tragă, să aibă răbdare cu mine și, uite așa, încet, încet, astăzi pot să spun că sunt un om fericit!

Sunt fericit dacă vorbesc de iubire, iubesc, primesc multă iubire din jur.

L-am însoțit o bucată de drum pe Dan Leș, până la la studioul nostru, unde oamenii l-au oprit, l-au îmbrățișat și i-au mulțumit că există.

Ce frumos să vezi oamenii și i-am… i-am simțit pe stradă. Aseară, cine m-a luat în mașină a spus: „Nu îmi vine să cred că sunteți cu mine în mașină!”. Da, sunt un om normal. Eu nu prea cobor la oraș. Ai văzut cât mi-e de greu, dar mi-a făcut atât de bine drumul ăsta de pe Magheru, de la Nottara și până aici. O parte cu metroul, o parte cu autobuzul.

Să vezi oameni, să te întâlnești cu ei, să mergi și pe jos, să-ți pui la rând gândurile. Mă uitam oarecum uimit la tehnologia ta, cum căutai la un moment dat o mașină să ne ia… câte minute face autobuzul. Și mi-am spus: toate astea, pe vremea bunicilor mei, nu erau. Și mi-a venit în minte un gând: dacă doi oameni voiau să se vadă, dintr-un sat, dacă treceai pe acolo și ziceai trimite vorbă, așa se zicea, spune că o să mă duc săptămâna viitoare la el. Și el te aștepta. Era acea așteptare. Ei se întâlneau și nici nu-și făceau probleme, pentru că era un alt gen de comunicare, comunicare care se duce adânc într-o rădăcină care se cheamă comuniune.

Vezi VIDEO cu restul dialogului