De-ale Puterii: Despre bivoli mâncați de lei și oameni arși în flăcări

În vremurile predemocratice era doar teleenciclopedia, sâmbătă seara. Printre piramide faraonice şi prevestiri apocaliptice despre cum are să explodeze soarele peste ceva miliarde de ani, apăreau documentare despre cum leii vânează bivoli, leoparzii vânează babuini şi gheparzii aleargă porci şi gazele. Mult mai târziu au apărut geografia naţională sălbatică, planeta animalelor şi alte canale cu tentă zoologică.

Mă revăd acum copil, privind înfiorat cum se năpusteau leii, câte cinci sau zece, peste câte un bivol şi-l omorau şi-l mâncau de viu. Cel mai mult mă revolta cum stăteau ăilalţi bivoli şi priveau cum unul de-al lor e sfâşiat de viu. De ce nu interveneau? se revolta copilul care eram atunci. Păi sunt mult mai mari şi mai mulţi, de ce nu se aruncă să-i alunge pe lei de pe unul de-al lor? De ce îl lasă să fie sfâşiat şi mâncat? Adică, nu se gândesc puţin şi ei? Bun, acum l-au prins pe ăla, oricum era amărât şi bătrân şi mult n-o mai ducea, dar după ce îl halesc pe ăla, iar o să li se facă foame leilor şi iar o să dea iama în noi. Şi s-ar putea să fiu eu, sau altul de care îmi pasă. Nu mai bine ne ducem să îl salvăm pe ăla, chit că nu prea ne e simpatic, şi le arătăm leilor că nu le merge cu noi şi să se ducă să caute altceva de mâncare?

Cu mintea mea de copil, care mă punea în locul bivolilor, aşa aş fi făcut. Ei, bivolii, fireşte că nu făceau aşa. Ei priveau placid, drept în faţa lor, nu în creierele lor, vorba lui Kipling, cum unul dintre ei era omorât. Pe urmă, mulţumiţi, fiecare dintre ei, că au scăpat şi de data asta, îşi reluau lucrul de la care fuseseră întrerupţi. Adică păscutul. Şi rumegatul. Şi somnul. Şi, din când în când, împerecherea şi supravegherea viţeilor.

Mâine? Când leilor o să le fie din nou foame şi o să vină iar să dea iama în noi şi unul din noi o să cadă victimă iar? Ei, mâine nu există în mintea unui bivol. Pentru el e doar azi, şi azi trăiesc bine-mersi, am în faţă nişte iarbă care trebuie păscută, rumegată şi digerată, alături de ceilalţi bivoli din turma mea. Unul din noi a fost, acum nu mai e, adică mai e acolo, sub formă de oase roase de lei, dar asta e viaţa, unul trăieşte, altul moare, bine că a fost el şi nu eu. Dacă ne uităm în jur, s-ar zice că Homo sapiens are mai multă minte decât Bubalus caffer (nu ştiu dacă mai am voie să folosesc denumirea asta în latină, că poate naşul bivolului a fost vreun dreptist incorect politic şi este interzis la folosire). Sapiens are maşină, internet, ştirile de la 5, case cu acoperiş, psihanaliză şi bormaşină, respectiv ore de linişte. Bivolul n-are nimic. Are alţii ca el în jur, paşte iarbă şi priveşte drept.

înainte. Nu prevede nimic, reacţionează când vine leul, adică fuge cât poate să scape el, restul dă-i încolo, ce-mi pasă mie de altul, bine că am scăpat eu.

S-ar zice că omul, după ce a inventat sau i s-au inventat atâtea, ar trebui să aibă mai multă minte. După ce a inventat atâtea legi şi regulamente, menite să-l ţină în siguranţă, ai zice că face tot ce poate să le respecte, ca să fie în siguranţă.

După ce ne-am jucat cu focul şi am văzut că arş! şi au!, s-a dat lege şi regulament că nu ne mai jucăm cu focul. Şi s-ar presupune că pilda unuia sau unora care s-au ars e deajuns pentru toţi ceilalţi din jur să priceapă că nu e bine să te joci cu focul, adică e bine să respecţi legea şi regulamentul. Am văzut că e rău când cineva se arde în foc. Atunci noi, ceilalţi, care nu ne-am ars, prin urmare suntem teferi, s-ar cuveni să înţelegem că e rău să te joci cu focul. Face arş! şi au! dacă te apropii de foc. E rău!

Ei bine, nu. Ieri, adică acum opt ani, unii au fost prinşi de lei şi mâncaţi sau mutilaţi pe viaţă, şi azi ar fi trebuit ca noi toţi să stăm strânşi împotriva leilor şi să nu-i lăsăm să se mai apropie. Trebuia doar să respectăm legile pe care tot noi le-am făcut să ne apere. Atât.