De-ale Puterii: „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”

Aproape 50% dintre români cred că regimul comunist a însemnat un lucru bun, procent mai mare decât în urmă cu 10 ani, ne informează INSCOP. De asemenea, peste 46% dintre români cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situaţia din prezent.

Această măsurătoare are loc destul de frecvent, la comanda unor organisme media. Procentele de mai sus cresc continuu, dar totul este explicabil. Pentru cei care nu au trăit în Epoca de Aur a ceaușismului, pentru cei care nu au avut parte de marea provocare a edificării societății socialiste multilateral dezvoltate, măsurătoarea pare rece, irelevantă. Mai nou, au apărut, iată, și persoane care nu au avut parte de experimentul comunist, dar care declară că sub Ceaușescu se trăia mai bine. Asta înseamnă că, dincolo de reperele istorice (altminteri ușor de accesat și verificat) s-a creat un fals mit al traiului mai bun în absența democrației.

Pentru ceilalți, care au traversat deșertul naționalismului-comunist, e prilej de îngrijorare, indignare sau, în proporție aproape egală, lacrimi de duioșie.

Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu ?

Să încercăm să nu privim înapoi neapărat cu mânie, au existat părți ale sistemului comunist care aveau o oarecare coerență, superioară echivalentelor la zi. De bine de rău, cam toată suflarea românească era încadrată în câmpul muncii. Era obligatoriu, Nea Nicu vroia să fie convins că fiecare român înțelege în mod activ misiunea de a se transforma într-un Om Nou. Prin muncă, bineînțeles, fiindcă munca sub Ceaușescu era răsplătită indiferent de performanțe. De bine de rău, venea lunar o leafă, cu care plăteai cam aceleași angarale și cu care îți țineai viața la un nivel foarte apropiat de cel al vecinului. Totuși, noțiunea odioasă de impozit era aproape inexistentă, dările la stat erau la un nivel simbolic, nu se simțeau în microeconomia bugetului familial. Chiria, întreținerea, taxele pe autovehicule, toate acele sume care astăzi ne provoacă indigestii grave, nu erau poveri semnificative.

Tot ceea ce dețineau România socialistă și românii săi harnici, viteji și ospitalieri se afla în proprietatea colectivă a întregului popor. Noi gestionam, atent controlați, aceste bunuri. Sigur, sub pufoaică se mai căra acasă câte-o sculă, câte-un rulment, câte-o pompă, pentru că erau bunuri ale întregului popor, deci și ale mele, Marian de la Sculărie. Localități întregi ajungeau să fie decorate cu aceleași profile de fier forjat extrase de la fabrica locală. Tot meșterul de ocazie folosea aceleași șurubelnițe import RDG. Pentru că erau ale noastre, ale întregului popor… Deci, la nevoie, se puteau lua acasă!

…Și Statul, administrat de forța politică unică – PCR, ne pregătea, ne ajuta, ne îndruma, să urcăm Țara pe noi și noi culmi ale dezvoltării. Foarte puțini erau cei care remarcau imbecilitatea economiei planificate, foarte puțini erau cei care reușeau să deducă starea de fapt a proiectului socialist. Pentru că la nivel individual ajungea foarte puțin din războiul pe care economia României îl pierdea zilnic. Ceea ce mai transpira, dinspre părțile superioare ale clasamentului, devenea cel mult subiect de-o țuică între prieteni un pic încinși de osteneala muncii, iar cei ce se dovedeau prea înfierbântați ajungeau să dea declarații și să semneze angajamente prin birourile Organelor care vegheau la liniștea Țării.

E bine să mai înțelegem și faptul că foarte mulți români erau în mod sincer recunoscători regimului care, practic, îi scosese din sărăcie. Le oferise șansa de a duce o viață aparent normală. Ba chiar încerca, nu numai la nivel propagandistic, să le populeze viețile cu surogate ale consumismului occidental. Casa, studiile, mașina, electrocasnicele, tot ceea ce le trebuia ca să creadă că duc o viață îndestulată. Și să nu jinduiască prea vocal la ceea ce mai vedeau prin filme sau cataloage străine de modă. Ceaușescu părea grijuliu. Vreți mașină? Poftim Dacia! Vreți motoretă? Poftim Mobra! Nu e Mercedes, nici măcar Volkwagen, nu e BMW, nici măcar CZ… dar sunt ale noastre, făcute de noi, de voi, aici, în Țara noastră și după micile noastre puteri! În lipsă de orice altceva pe piață, oferta era de nerefuzat. Și dovedea, nu-i așa, grija permanentă a Partidului față de popor.

Bucuria de a călători prin lumea largă era limitată la țările membre ale CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat de Rusia în 1949). Dar pentru foarte mulți români era suficient. Sigur ai fi vrut să vezi și Parisul sau Londra sau Viena, dar te simțeai bine și la Moscova, Budapesta sau Ulan Baator. Se chema că vezi lumea, se punea la experiențe memorabile. Ba înflorise și micul comerț turistic, duceai coniac la ruși, te întorceai cu chihlimbar. Vedeai, adică, lumea, cu un mic profit, acolo.

Majoritatea nostalgicilor de azi erau tineri, puternici și frumoși pe-atunci. Porneau să-și cucerească teritoriul personal și, până la un punct, socialismul ceaușist le-a dat tot ce le făgăduise. Românii obișnuiți cauționau moral regimul chiar și în perioadele de penurie alimentară gravă, de cartelare a benzinei, de economii drastice la consumul de agent termic. Le crăpau caloriferele înghețate prin blocuri, dar încă se putea trăi. Omul Nou se descurca, era descurcăreț și oarecum mândru că reușea să se strecoare pe sub vremuri.

Pe la sfârșitul anilor 80, Omul Nou era deja edificat. Profilul său fusese modelat în toți anii în care se prăbușise visul egalitarist, toată perioada în care România destul de consumistă a anilor 60-70 alunecase în mlaștina sacrificiilor pe care întregul popor trebuia să le facă. Pentru a plăti nesăbuința proiectelor faraonice ale Marelui Conducător.

Omul Nou era șmecheraș, chiulangiu, hoțoman, bijnițar, șpăgar, delator. Adică așa cum îl dorise Ceaușescu – multilateral dezvoltat.

Exista, desigur, și rezistența oficială, câteva figuri căpătaseră statutul de dizident. Și alții, ceva mai mulți, rezistau neoficial. Majoritatea oamenilor noi, însă, cooperau flasc cu regimul, mulțumindu-se să bombăne din când în când, cât mai departe de telefon.

De aceea, complexul de evenimente petrecute în decembrie 1989 au fost generate de niște factori externi sistemului, dar preluate și speculate din mers de forțele din interiorul sistemului care plănuiseră eliminarea familiei Ceaușescu, nicidecum o schimbare profundă de regim. Poporul, bietul de el, a făcut o figurație emoționantă și a participat, prin victime, la nevoia răsculaților de a se legitima prin sânge.

Șocul societal a lovit în plin Omul Nou. Tot universul său de valori a fost răsturnat și nimic din ceea ce a urmat nu a fost de natură să-l îndemne la adaptare. Nici să-l ajute prea mult.

A apărut în viața sa concurența. Și nu era pregătit.

A apărut în viața sa proprietatea și restituirea acesteia către cei în drept. Și nu era pregătit.

Au apărut în viața sa taxele. Și nu era pregătit pentru pletora de biruri pe care le inventează, mereu și mereu, guvernanții.

Au apărut în viața sa marile scamatorii financiare, băncile falimentate de diverse găști, au apărut marii evadați ai sistemului Juridic românesc și la toate acestea, Omul Nou, devenit Și Mai Nou, privește cu oarecare invidie și, deseori, cu indulgență. Ce, dacă tu erai în locul ălora, nu făceai la fel?

A venit peste el această uriașă furtună care este Democrația prost administrată.

E oarecum ușor de explicat cine și de ce și-ar dori vremurile mai simple, mai sigure ale ceaușismului.

Devine, însă, din ce în ce mai greu de înțeles.

Și ne întoarcem la discernământ. Educație. Cultură.

Discernământ. Facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare.