De-ale Puterii: Ne petrecem viața privind la ale altora

Când oamenii încă nu inventaseră statul, electricitatea şi microprocesorul, veştile circulau greu dintr-un loc în altul. Erau nişte sate, abia unite de nişte drumuri sau cărări, iar negustorii, călătorii şi barzii mergeau dintr-un sat în altul şi duceau veşti. Fireşte, erau veşti vechi, dar pentru ascultători erau noi.

Mai erau şi olăcarii, poştaşii primitivi, oameni care trăiau pe cal, ducând scrisori dintr-un loc în altul. Aici era o problemă mare, că ştiutorii de carte erau rari. Scrisoarea era scrisă undeva de un ştiutor de carte, cel mai probabil un cleric, pusă în mâinile unui olăcar, apoi citită la destinaţie de un alt ştiutor de carte, iar veştile ajungeau după trei mâini la destinatar. Binenţeles că serviciul era scump, aşa că te gândeai bine ce îl puneai pe popă să scrie, nu băteai câmpii pe cinşpe pagini.

Altfel stăteau lucrurile la vârf, adică unde era puterea. Informaţia e putere, iar informaţia care circulă repede e putere şi mai mare, s-au prins atotputernicii de atunci, şi şi-au făcut servicii care strângeau informaţii şi le transmiteau cât de repede mai departe. Azi lucrul ăsta e şi mai valabil, uitaţi-vă la calculatoare. Procesor puternic şi internet pe ţeavă, multă informaţie instantaneu. Procesor slab şi dial-up, descarci un film în trei zile.

Numai stăpânirea avea voie să emită la radio

Printre primii care şi-au dat seama că pot scoate un ce profit dintr-o afacere ca asta cu scrisorile au fost englezii. Nu construieşti imperii doar stând pe fund şi jupuind pe cei cuceriţi. Faci şi asta, dar faci şi căi ferate şi servicii de poştă rapidă. Costă ceva funcţionarii şi poştaşii, dar măcar oamenii ştiu unii de alţii. Şi ştii şi tu de ei, că e bine să ştii despre cei pe care îi stăpâneşti.

După ce au stăpânit electricitatea, o chestie deșteaptă a oamenilor a fost telegraful. Veşti instantaneu trimise. Se chemau telegrame. Scumpe ca focul, că plăteai confortul să trimiţi cuvintele tale la mare depărtare şi să ajungă în acelaşi timp.

Pe urmă a venit radioul. Ăsta deja nu era cu cuvinte scrise, ci cu vorbe auzite. Deja era un avantaj major. Ăla care asculta auzea cuvintele tale, nu mai trebuia să îşi închipuie ce ai vrut tu să scrii. Pe urmă a venit radioul public. O întreagă populaţie asculta ce voia să spună stăpânirea. Că numai stăpânirea avea voie să emită la radio. Undele radio purtau de toate în direct, de la discursul regelui la reclame, de la transmisiuni sportive la invadarea pământului de marţieni, de la muzică de orice fel la comentarii politice, era o lume a cărei răsuflare şi voce le auzeai printr-o cutie de carton.

Lumea arată așa cum vor cei care fac filme

Iar când s-a inventat cinematograful, să te ţii! Nu doar cuvinte sau muzică, ci imagini! Trenuri care veneau spre tine, actori, filme, reclame. Imagini! Nu mai trebuia să faci vreun efort de imaginaţie. Trecute erau vremile când trebuia să îţi închipui ce voia să scrie corespondentul din depărtări. Apuse erau vremile când îţi închipuiai, cu ochii minţii, ascultând la radio, cum arată marţienii care ne invadau, cum stau de vorbă politicienii, cum arată regele care ţine un discurs.

Acum vedeai toate astea. Era destul să plăteşti un bilet la cinema şi în faţa ochilor îţi apăreau poveşti închipuite şi fapte reale. Tot ce aveai de făcut era să stai cu ochii deschişi, şi lumea întreagă ţi se arăta goală-goluţă, aşa cum voiau să ţi-o arate cei care făceau filmele. Nu mai trebuia să îţi închipui nimic. Iar lumea începea tot mai mult să arate aşa cum voiau cei care făceau filmele. Bărbaţii erau toţi musculoşi, descurcăreţi şi plini de testosteron, femeile erau majoritatea slabe şi aveau nevoie să fie salvate, că aşa erau filmele de atunci. Și filmele spuneau ce trebuia și cum trebuia să fii.

„Legumă pe canapea”, un nou stil de viață adus de televiziune

Apoi a venit televiziunea. Nu doar că nu mai trebuia să pleci de acasă la cinema şi nu plăteai nici biletul. Dar era şi non-stop, şi aveai şi multe posturi. Bine, posturi aveai şi la radio, dar aici, cu televizorul în faţă, nu mai trebuia să faci niciun efort în minte. Căscai ochii şi urechile şi auzeai tot ce trebuia să auzi şi să vezi.

Iar cei care aveau televiziunile au înţeles îndată ce mină de aur era populaţia care privea la televizor, zi de zi şi seară de seară. Milioane de ochi şi de urechi, milioane de minţi care absorbeau ce li se arăta şi li se spunea. Ochi avizi în căutarea unei imagini care va veni, urechi avide să audă ce li se mai spune, minţi prea ocupate să înţeleagă vălmăşagul de imagini şi sunete ca să mai judece ce au văzut şi auzit. Că de aia a apărut și sintagma ”legumă pe canapea”. Cineva care nu gândește, stă doar pe canapea și absoarbe tâmp tot ce vine din televizor.

Bine ați venit în capcana reclamelor!

Să facem bani, au spus cei care aveau televiziunile. Să vindem reclame. Să le spunem oamenilor, să le băgăm în minţi, prin ochi şi prin urechi, ce bun e produsul cutare. Firma cu produsul, nu cumperi publicitate la noi? Le spunem oamenilor ce bun e produsul tău! Îţi facem publicitate și tu ne plătești! Păi, şi cum îmi scot banii de publicitate? A, simplu: măresc preţul produsului. O să vadă mulţi oameni ce bun e, că le spunem noi în reclamă că e cel mai bun din lume, chit că nu e, ei îl cumpără, şi noi facem mai mulţi bani, iar o parte din ei vi-i dăm vouă, să băgaţi mai multă reclamă despre produs, să fie cumpărat şi mai mult, şi noi, firma cu produsul câştigăm şi mai mult, iar voi, cu teveul, câştigaţi şi voi mai mult. Cine pierde? Păi, ăştia care se uită la televizor. Îşi petrec vieţile privind la vieţile altora, de pe ecran, şi mai plătesc cu suprapreţ şi produsele la care noi facem reclamă. Păi nu?