De-ale Puterii: România lucrului prost făcut

Odată, demult, erau nişte oameni, organizaţi în triburi şi sate. Ei trăiau pe un pământ care le dădea de toate. Tot ce aveau de făcut era să muncească, iar oamenii ăia chiar munceau, ca să aibă ei şi copiii lor. Singurul defect al pământurilor era aşezarea. Nu la praznicul cuiva, într-un tărâm uitat de lume, ci la o răspântie de drumuri unde treceau mulţi alţii.

Iar printre ăştia care treceau pe acolo erau şi unii care nu aveau pământuri aşa de bogate. Şi sărăcia pământului şi, poate, şi lipsa apucului de muncă, i-au făcut pe ăştia din urmă să se ducă să ia pământurile bogate ale primilor. Pământurile şi mai ales produsele, fireşte.

Că n-om fi toți Meșterul Manole, și nici nu avem atâtea neveste

Acum noi, care stăm cu telefoanele în mâini, pe canapele sau fotolii confortabile, după o zi de stat pe scaun şi chinuiţi de şefi, numim istorie întâmplări ale altora de demult. Pentru cei care trăiau invazii ale altora era o dramă uriaşă. Să munceşti până dai în brânci, să nu ai altă preocupare decât pământul şi vita din bătătură şi să vină altul să-ţi ia avutul, ba chiar şi pământul, ba chiar şi copilul, ba chiar şi viaţa, chiar nu e ceva uşor.

Şi dacă ar fi fost o dată, hai treacă-meargă. Pleca urâtul care îţi luase proviziile şi vitele, te dădeai jos de pe muntele unde te urcasei cu familia de frică şi te apucai să munceşti iar, că munca nu ţi-o lua urâtul. Şi nici cheful de ea. Dar veneau după aia alţi urâţi, poate mâine sau poate la anul, şi iar pierdeai totul.

Generaţie după generaţie, încă dinainte de a se numi popor, populaţia de pe pământurile bogate a învăţat că e bine să nu îţi faci planuri. Ce rost avea? Să clădeşti o biserică? Păi venea câte unul cu alergie la vederea unei cruci şi o dărâma. O făceai la loc? Venea iar tot ăla sau altul şi iar o dărâma. Ei, atunci gata cu clădirile frumoase. Că nu om fi cu toţii Manole, să muncim ca proştii să veniţi voi să dărâmaţi ce facem noi. Şi nici nu avem atâtea neveste să vă dăm ca să lăsaţi clădirile noastre în pace.

Dacă se strică mâine, vedem noi atunci ce-om face

Generaţie după generaţie, populaţia asta a uitat să îşi facă planuri. A uitat ce important e să te aşezi pe fund şi să îţi faci un plan înainte să te apuci să faci ceva. Hai repede, să facem repede ceva, că nu se ştie ce vine mâine, să vedem că e făcut, nu contează cum şi nu contează dacă ţine. Dă cu sfoară, dă cu scoci, să ţină până mâine, că mâine nu se ştie dacă nu vine vreunul să dărâme ce am făcut. Dacă se strică mâine, vedem noi.

Iar acum, când are timp şi loc să construiască în tihnă, pentru că nu vine nimeni să dărâme ce face, populaţia asta continuă să facă lucrurile precum un copil. Hai repede, să batem două scânduri şi una deasupra, şi uite am făcut o căsuţă de păsărele. Ui’ ce frumoasă e! Aşa, şi acum unde o aşezăm? A, nu avem niciun copac mai înalt la îndemână? La asta nu ne-am gândit. Noi voiam să facem un loc să stea păsărelele. A, nu vin păsărele sălbatice într-o căsuţă aşezată la îndemâna tuturor? E, noi am încercat. Dacă nu vor, n-au decât. Copac înalt să fie ferite de prădători n-avem. Nu ne-am gândit la asta înainte să facem căsuţa.

Când crezi că un spital e doar clădirea

A venit un prăpăd de foc şi mulţi dintre noi mor şi alţii se chinuie pe restul vieţii? A, păi noi nu ne-am gândit că poa’ să ia foc. E, noi am vrut să fie bine.

A, nu avem spitale să-i tratăm pe ăia arşi? Păi, să facem spitale. Spital înseamnă clădire, nu? Haida! E, e gata. Hai să tratăm bolnavii. A, cu cine? Adică doctori şi asistente şi infirmiere şi personal de întreţinere? Păi nu ne-am gândit că e nevoie. Credeam că un spital e clădirea.

Păi atunci să facem stadioane. E bine şi pentru sănătatea populaţiei, să aibă lumea unde să vină să îşi verse nervii, înjurăturile şi petardele. Uite, e gata! A, parcare? Păi e nevoie şi de parcare? Păi, nu ne-am gândit. E, să pună şi ei maşinile un’ s-o nimeri. Pe stradă, lângă stadion. Încurcă circulaţia ălora care n-au treabă cu meciul? E, aia e!

Să ne cumpărăm trenuri de mers prin oraş. Tramvaie adică. Nu le facem noi, că nu avem unde. Le cumpărăm de la alţii. Uite ce frumoase sunt! Nu urâte ca alea vechi. A, nu se potrivesc cu refugiile? Nu poa’ să intre în staţie că se lovesc de acoperişuri? E, să tăiem acoperişurile şi să ciuntim refugiile. Trebuia să ne gândim înainte la asta? E, aia e.

Trenulețul primit de la Moșu n-are șine

Să ne cumpărăm trenuri şmechere. Un trenuleţ îşi doresc mulţi copii de Crăciun. D’ăla pe şine, merge choo-choo (că în limba noastră sună urât). Mai bine îl cumpărăm de la alţii, că noi nu ştim cum se face. Adică ştim, dar nu avem unde să facem. Că ne-am dărâmat singuri locurile unde făceam trenuri. Decât să le dărâme alţii, mai bine noi.

Uite ce frumos e! Hai cu toţii în Gara de Nord să îl vizitaţi! Ca un copil care iese în faţa blocului cu trenuleţul primit de la Moşu’, să îl arate altor copii. Iar ceilalţi copii întreabă: şi unde îl pui să meargă? A, cum adică? Păi n-ai primit şi şine pe unde să-l pui să meargă?

Ă… nu, că Moşu’ e tot de-al nostru. Nu şi-a făcut planul şi pentru şine. Un tren frumos şi scump da, la asta s-a gândit. La şine pe unde să meargă trenul, nu.