De-ale Puterii: Școala, ca mijloc de îndobitocire a noilor generații

Pe vremuri, când nu existau state, ci doar sate, învăţarea se făcea de la sine, prin imitaţie. Copilul vedea ce fac părinţii, rudele şi ceilalţi din sat şi făcea la fel.

Din când în când şi din loc în loc, era câte un bătrân sau bătrână care sfidau speranţa de viaţă de atunci şi îşi petreceau zilele lăsate de divinitate sub câte un copac, învăţând adolescenţii de-ale vieţii. Poveşti auzite, pilde din experienţa proprie sau din experienţele altora, toate erau spuse noilor generaţii. Cine voia, stătea şi asculta. Cine nu, făcea altceva. Prezenţa adolescenţilor şi a copiilor nu era obligatorie, şi nici nu erau scoşi în faţă şi ascultaţi dacă reţinuseră ceva din cele auzite.

Pe urmă, când au apărut aşezămintele religioase, cei care le populau ştiau să scrie şi să citească, ba chiar scriau şi cărţi. Alegeau şi câte puţini din copiii satelor din jur şi îi învăţau să scrie şi să citească, să aibă cine să stea în aşezăminte şi în viitor. Fireşte, erau puţini aleşi, dar şi mai puţini rămaşi, pentru că a învăţa să scrii şi să citeşti însemna un efort de voinţă şi o investiţie în viitor, căci să ai carte însemna să ai parte. Efortul era să stai pe un scaun (incomod), într-o anumită poziţie (incomodă), şi să îţi sileşti mâna să facă anumite lucruri (incomode). Majoritatea copiilor şi adolescenţilor îşi vedeau de treburile lor, erau sau deveneau calfe la vreo meserie, deveneau apoi meseriaşi şi viaţa mergea înainte.

Pe urmă a apărut statul. Cei din fruntea statului aveau nevoie de supuşi. Adică de cetăţeni supuşi. Care să asculte poruncile stăpânirii, să lucreze dacă se poate de dimineaţă până seara ca să plătească taxele şi să nu se revolte, să ia de bună ceea ce li se spune şi să nu cârcotească.

Iar statul, prin cei cocoţaţi acolo prin autopropuneri sau prin aruncarea de praf în ochii alegătorilor, undeva prin secolul trecut, au ajuns la o concluzie firească: o populaţie supusă se creşte de mică. Hai să-i creştem supuşi de mici. Aşadar: şcoala devine obligatorie. Părinţii care nu îşi trimit copiii la şcoală o să fie amendaţi.

Şcoala are reguli stricte, care nu trebuie încălcate. Programul este strict. Toţi copiii trebuie să vină la şcoală dis-de-dimineaţă. A, ziceţi că o minte tânără nu poate învăţa prea multe la prima oră, că bioritmul nu-i permite? Păi, nu despre învăţat e vorba. E vorba să se deprindă cu sculatul dimineaţă. Când vor creşte, trebuie să muncească de dimineaţă. Obiceiul trezitului de dimineaţă se deprinde din copilărie, doar aşa vor deveni adulţi care vor munci de dimineaţă. Ia, uite că mi-aţi dat o idee: şcoala să înceapă la şapte jumate, nu la opt. Pregătim următoarele generaţii pentru ora şapte.

Pe urmă: comportamentul în şcoală. Orele de şcoală să fie lungi. Patruzeci sau cincizeci de minute, în care copiii trebuie să stea pe scaun. E împotriva naturii unui copil să-l ţii mai mult de zece minute pe un scaun, cu mintea la o singură temă? Aşa, şi? Doar îi creştem de mici să muncească. Nu pot învăţa să muncească dacă nu le silim trupurile şi creierele să fie obişnuite cu disciplina nemişcării. Altfel, or să fie nişte adulţi care o să mişune de colo-colo şi vor lăsa munca baltă când vor ei.

Pe urmă: teme. Teme cât mai multe. Altfel, cum vor învăţa să muncească până seara? Doar nu pleci de la slujbă la prânz şi trai-neneacă până seara. Nu, copiii trebuie să aibă teme acasă. Să ajungă acasă şi să muncească mai departe. Adică nu, stai! De ce să ajungă acasă? Mai bine să rămână la semi (adică semi-internat, un fel de sală de clasă unde copiii rămân după ore şi îşi fac temele sub supravegherea unui cadru didactic). Să ajungă acasă odată cu părinţii. Dacă se poate, să nu termine temele la semi, ca să mai facă teme şi cu părinţii. Munca să nu se termine niciodată. Aşa creştem oamenii de mâine care să muncească pentru stat. Adică pentru.

Pe urmă: nu vor fi îngăduite nicio opinie personală, niciun pic de inventivitate. Copiii trebuie să înveţe doar ce trebuie, să înveţe ce li se spune şi să repete întocmai ce au învăţat. Opiniile personale sunt periculoase la copii şi sunt seminţele nesupunerii la adulţi. Ce e aia „în opinia mea”? Tu nu ai voie să ai opinii, dragă copil, tu trebuie să repeţi ce ai fost învăţat să spui (replica asta i-a fost spusă chiar copilului meu).

Pe urmă: dacă or fi profesori care să fie îngăduitori cu inventivitatea vreunui măr putred? (Doamne, cât mă supăra chestia asta în copilărie, cu mărul putred care le strică pe toate, de aia trebuie scos din ladă… cum să asemeni un copil, un produs intermediar al evoluţiei spre adult, cu un măr, produsul final al unui proces de creştere?). Ei, dacă sunt asemenea profesori liberali, ăştia trebuie stârpiţi. Cum? Păi, programa şcolară. Nu predai ce vrei tu sau crezi tu că e de folos copiilor. Nu, predai ce îţi spun eu, statul, care te plăteşte. Prost, dar te plăteşte. Şi ca să ne asigurăm că predai conform programei, îţi facem şi inspecţie. Iar inspectorul va veghea să fie totul aşa cum trebuie, copiii să înveţe ce trebuie şi doar atât.

Pe urmă: nu deranja orele, mă copilule! Îţi vine să te ridici din bancă şi să faci ce-ţi vine în mintea ta de copil? Pedeapsă! Nu doar că nu faci ce trebuie, dar îi împiedici şi pe ceilalţi să devină adulţi responsabili care fac ce trebuie. Doar ce trebuie. Uitaţi, copii, să nu faceţi precum Cutare, e un element negativ, o să ajungă rău. De altfel, o să facem consiliu profesoral, să îl dăm afară din şcoala noastră. Aici nu e loc de elemente indisciplinate.

Pe urmă: niciun comportament cu măcar urmă de agresivitate. Sunt copii, da, dar nu au voie să se alerge şi să se împingă între ei. Deloc. A, ziceţi că aşa se învaţă comportamentele sociale, aşa se stabilesc ierarhii, aşa îşi găseşte fiecare locul în societate şi capătă conştiinţa propriei valori? Prin confruntări fizice? Cum, ca pisoii şi căţeii care se scarmănă între ei lângă mamele lor? Ei nu, asta e inacceptabil. Pedepse maxime pentru bătăi între copii. Interzis alergatul pe coridoare. Interzis ţipatul pe coridoare. Energie necheltuită? Astea-s prostii. Păi stai şi tu frumos, mă copile, stai în banca ta şi nu mişca. Stai cuminte! Adică fă ce ţi se spune şi nimic altceva! Fii cuminte!

A început şcoala! Bine aţi venit, copii!