De ce Iranul este atât de greu de intimidat

Soldații americani din Orientul Mijlociu sunt o permanentă țintă pentru milițiile iraniene.

Descurajarea este un concept simplu: folosirea amenințării cu forța pentru a opri un inamic să facă ceva, precum Iranul. Pe hârtie, America ar trebui să nu aibă probleme în a opri Iranul în acest fel. Prima are o armată care patrulează globul; ultima încă se bazează pe nave de război și avioane de vânătoare care datează dinaintea aterizării pe Lună. În practică, totuși, Iranul s-a dovedit diabolic de greu de descurajat. Este dificil să împiedici insurgenții și milițiile printr-o campanie aeriană; obiectivele lor sunt uzura și supraviețuirea, nu guvernarea bine ordonată, și sunt dispuși să suporte pierderi. Invaziile pe scară largă sunt singura modalitate reală de a-i descuraja și istoria unor astfel de intervenții este lăudabilă, scrie The Economist.

De la începutul lunii octombrie, milițiile proxy ale Republicii Islamice din Siria și Irak au efectuat peste 160 de atacuri împotriva trupelor americane. Unele au fost inofensive — mai mult teatru decât amenințare — dar nu și cel din 28 ianuarie, care a ucis trei soldați americani la o bază din nord-estul Iordaniei. Între timp, houthii, o miliție susținută de Iran în Yemen, au dus de mai multe luni o campanie de atacuri cu rachete și drone împotriva navelor comerciale din Marea Roșie, blocând o cale navigabilă care gestionează poate 30% din comerțul mondial cu containere.

America a început să răspundă. Pe 3 februarie, a bombardat peste 85 de ținte în vestul Irakului și estul Siriei, prima rundă din ceea ce Joe Biden, președintele american, a promis că va fi un răspuns în mai multe etape la atacul cu drone din Iordania. A lovit houthii a doua zi și din nou pe 5 februarie, parte a unei campanii împotriva grupului care a durat până acum o lună. Cu toate acestea, atacurile din partea milițiilor susținute de Iran continuă, chiar și după loviturile teoretic menite să-i descurajeze.

Criticii hawks ai lui Biden cred că știu de ce: amenințările americane nu sunt credibile pentru că America nu este dispusă să lovească direct Iranul. „Administrația Biden poate elimina toate milițiile iraniene, dar nu va descuraja agresiunea iraniană”, a spus Lindsey Graham, senator republican din Carolina de Sud. În schimb, ei cer atacuri directe asupra teritoriului iranian; ei se referă la exemplul Operațiunii Praying Mantis, din timpul „războaielor petroliere” din anii ’80, în care America a scufundat cinci dintre navele de război ale Iranului și a distrus două dintre platformele sale petroliere din Golful Persic.

Criticii din stânga fac o altă argumentare. Ei consideră că vorbirea despre descurajare este un război cald greșit și oferă în schimb ceea ce spun ei că este o soluție simplă: încheierea războiului din Gaza. Dacă Israelul încetează să ucidă palestinienii, milițiile susținute de Iran ar putea să-și oprească propriile acțiuni violente.

Ambele argumente ocolesc ținta. Este adevărat că lovirea marinei Iranului în 1988 l-a determinat să-și reducă atacurile asupra petrolierelor (și să înceteze să vizeze americani în totalitate). Dar Iranul din 1988 era epuizat de un război de opt ani împotriva Irakului lui Saddam Hussein și lipsit de aliați puternici. Nu avea altă opțiune decât să reculeze. Iranul de azi, în schimb, are o rețea puternică de miliții și un anumit grad de sprijin din partea atât a Rusiei, cât și a Chinei. Un val de lovituri americane ar putea face ca el să fie chiar mai dispus să folosească acele miliții — și, poate, să facă un sprint pentru o bombă nucleară ca asigurare împotriva atacurilor viitoare.

În ceea ce privește războiul din Gaza, multe dintre milițiile Iranului chiar citează conflictul ca justificare pentru acțiunile lor. Dar istoria nu a început pe 7 octombrie. Milițiile din Siria și Irak au efectuat zeci de atacuri împotriva trupelor americane în ultimul deceniu. Houthii, de asemenea, au un istoric de atacuri asupra transporturilor maritime. În 2018, au lansat o rachetă la un vas de marfă turcesc care transporta grâu în Yemen; în 2019, au capturat în mod temporar două nave sud-coreene. Războiul este doar o scuză pentru a escalada ceea ce făceau deja.

Lupta Americii pentru a descuraja Iranul izvorăște din contradicțiile mai adânci ale politicii sale din Orientul Mijlociu, și anume dorința sa de a se întoarce departe de regiune în timp ce menține simultan trupe în ea, lăsând o prezență militară destul de mare pentru a prezenta o gamă de ținte, dar prea mică pentru a-l constrânge efectiv pe Iran.

Această aranjare inversă a lui Goldilocks a avut consecințe mortale pe 28 ianuarie. Atacul cu drone din Iordania a lovit un avanpost cunoscut sub numele de Turnul 22, un centru logistic pentru al-Tanf, o garnizoană americană izolată în Siria, aproape de granița tripartită cu Irak și Iordania. Înființat în timpul campaniei împotriva Statului Islamic, nimeni nu poate explica cu adevărat de ce al-Tanf încă există (un diplomat îl numește un „membru vestigial”). Americanii invocă o serie de misiuni, de la protejarea unei tabere de refugiați din apropiere la monitorizarea liniilor de aprovizionare iraniene în Siria. În practică, totuși, servește mai ales ca o țintă pentru grupurile susținute de Iran ori de câte ori doresc să lovească America.

Regimul iranian își vede milițiile ca vitale pentru supraviețuirea sa: ei duc un război lung de uzură pentru a alunga trupele americane din Orientul Mijlociu și pentru a încetini aliații Americii în Israel și în Golful Persic. Descurajarea poate funcționa numai dacă acea percepție se schimbă. Loviturile aeriene anunțate cu o săptămână înainte nu vor face trucul, nici defilarea portavioanelor și a bombardierelor cu rază lungă prin regiune, așa cum a făcut America de mai multe ori în ultimii ani.

Poate Iranul ar putea fi descurajat să folosească milițiile sale dacă ar crede că America este pregătită să răstoarne regimul Republicii Islamice. După două decenii de aventuri americane eșuate în Orientul Mijlociu, însă, nici americani, nici iranienii nu cred asta. Chiar și Donald Trump, care a îmbrăcat teoria „omului nebun” a politicii externe a lui Richard Nixon, s-a oprit scurt de la atacarea Iranului direct.

Aliații americani din regiune nu cred nici ei. Cu zece ani în urmă, Israelul și unele state din Golful Persic ar fi putut aplauda loviturile americane asupra milițiilor iraniene. Atunci, ca și acum, regiunea era în flăcări: Iranul îl ajuta pe Bashar al-Assad să transforme Siria într-o casă a groazei, iar houthii se rostogoleau dinspre redutele lor nordice pentru a controla majoritatea centrelor de populație din Yemen. O campanie susținută de lovituri americane ar fi putut schimba cursul războaielor civile din ambele țări.

Astăzi, însă, acele războaie sunt practic încheiate — în favoarea aliaților Iranului. Regimul își are cârligele adânc în patru țări arabe. De aceea, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au încercat ambele să-și îmbunătățească relațiile cu Iranul: dacă America nu poate proteja partenerii săi, ele consideră că detente prin angajament diplomatic și stimulente economice este o alternativă mai sigură.

Într-o întâlnire cu jurnaliștii după loviturile din Siria și Irak, oficialii americani nu au menționat descurajarea. În schimb, au vorbit despre încercarea de a „degrada” capacitățile grupurilor susținute de Iran. Aceasta ar putea fi un obiectiv mai realist: dacă America ar distruge suficiente rachete anti-navă ale houthiilor, aceștia vor trebui să înceteze să mai tragă (cel puțin până când Iranul poate livra altele).

Dar asta ar necesita o campanie prelungită de genul pe care Biden ar putea să vrea să o evite, ceea ce ne duce înapoi la miezul problemei. În Orientul Mijlociu, America este divizată între a pleca și a rămâne și nu poate decide ce să facă cu forțele pe care le are încă în regiune. Status quo-ul nu funcționează — și, paradoxal, este Iranul cel care a descurajat America să-l schimbe.