De ce nu e România Elveția și cum ar putea deveni dacă ne-am face toți treaba ca la carte

București, 2023. Acum câteva luni eram acasă și, cum stăteam liniștit, de undeva încep să se audă răcnetele unei femei. La început părea de afară, dar erau prea aproape, zic, bă, nu, stai să vezi că sunt din bloc. O omoară ăla cu care stă-n casă, nasol.

Ies pe scară, așa părea să fie. Femeia era pe scară cu o sticlă de ceva alcool în mână, zic: Doamnă, una la mână, nu sta pe scară, că n-ai închiriat scara, doi la mână, dacă te bate, de ce nu chemi Poliția. Nu mă bate, zice ea. Cum nu te bate, mă, femeie, urlai ca din gură de șarpe, se zguduia blocu’, cum nu te bate? Vezi că chem echipaju’. Cheamă-l, zice ea.

Ceea ce și fac. Vine echipaju’, doi sau trei tineri, intră la oamenii mei în casă. Îi legitimează, stau ce stau, după care ies. Unul dintre polițiști îmi zice că femeia nu recunoaște nimic, că barba-su nu o bate și că, așa stând lucrurile, n-au ce să le facă. Mai mult, îmi mai spune că dacă îi mai chem o dată și iar nu se confirmă ceea ce le spun eu, mie îmi dau amendă. Bă să fie, zic. La asta nu mă așteptam.

Îl sun pe proprietar. Măi nene, uite-așa, așa, așa, hai zi-le tu să stea potoliți, că lumea, că liniștea, că blocu’, din astea. Domnu Dinulescu, așa fac. Eu le-am mai zis, da’ le mai zic o dată. Bine nea. Așa rămâne.

Mă rog, între noi fie vorba m-am întrebat la vremea respectivă dacă respectivii nu i-or deranja și pe ceilalți vecini, dar, na, mă gândesc că totuși suntem în România, unde oamenii se uită în altă parte când femeile sunt agresate în tramvai. Chiar și așa, zic, hai totuși să stau de vorbă cu câțiva, văd ce aflu, poate-or fi mai timizi, naiba știe.

Zis și făcut. Zic nea cutare, pe mata nu te deranjează scandalu ăstora, nu i-ai auzit? etc. etc. A, ba da, cum să nu, chiar m-am gândit să sun la poliție dacă nu se potolesc bla bla bla bla. Te-ai gândit? Păi și de ce n-ai sunat? A, păi dacă nu se potoleau chiar sunam! Am înțeles, zic. Discuția de mai sus se repetă cu alți doi-trei vecini, înțeleg că nu le pasă de absolut nimic, zic, asta e, bine măcar că am vorbit cu proprietaru’, care vorbește la rândul lui cu chiriașii și gata.

Aiurea. Lucrurile continuă în sensul de mai sus, doar că din ce în ce mai rău. Răcnete, urlete, zguduieli, nebunie. Bă, zic, ce naiba fac?, mai ales că doar pe mine pare să mă deranjeze. Hai să-l sun din nou pe proprietar. Băi nea, vezi că ăștia nimic, nu se opresc, cum facem? La care omul îmi zice direct: Domnu Dinulescu, zice, io n-am ce să le fac. Am vorbit cu ei, dacă ei nu înțeleg, n-am ce să le fac.

Opa, zic. Stai că e nasol. Nu doar că nu interesează pe nimeni că ăla o omoară p-aia-n casă, dar se mai și derobează ăsta de orice responsabilitate. Nasol. Deja mă vedeam cum îmi cumpăr armură, scut, ca să pot să continui conviețuirea cu oamenii cu pricina.

Sun doi-trei avocați. Bă, chiar așa e? Un proprietar se poate deroba de orice responsabilitate dacă chiriașii lui fac panaramă, așa e legea? Oamenii zic că da, nu am cum să mă îndrept împotriva proprietarului în instanță. Practic n-am bază legală, deci la revedere calea asta de atac.

Stau și mă gândesc, zic, bă băiatule, ăsta-i vis urât. Așa proastă e legea asta? Nu e bine. Ce naiba fac?

Mai trec zilele, o mai întorc pe o parte, pe alta, mă gândesc, ca orice om pe care îl mai apucă naivitățile din când când, că trece de la sine, că nu e chiar așa rău etc. etc.

Aiurea. În România poate să te apuce orice, dar nu naivitățile. Oamenii deja continuau și mai rău, practic scandalul se îndesea, așa că într-o seară nu mai pot și sun din nou la secție. Zic domne uite-așa, așa, așa, scandalu’ se ține lanț de câteva luni, am chemat și echipaju’, da’ a zis că-mi dă amendă, cum să fac? Domne, zice, deschide adresă la polițistul de proximitate.

Adresă? Gata, așa fac. Scriu la polițistul de proximitate (vechiul sectorist, pentru cei mai în etate) și aștept. Trece o zi, trec două, trec trei, în a treia mă sună și mă invită la secție. Iar de aici începând, lucrurile se petrec absolut neromânește, dacă pot să zic așa. Polițistul, tânăr, amabil, mă ascultă, eu zic, domnule, nu am pretenția să fie aici Elveția, unde n-ai voie să urci cu tocuri pe scări după ora zece seara, dar măcar așa, o juma’ de Elveție să fie cumva. Interlocutorul meu e de acord, plec și zic fie ce-o fi, ce ținea de mine am făcut.

Mai trece o săptămână, pac: primesc proces verbal de la secția de poliție, că respectivii au fost identificați, că ce le-am spus se confirmă și, pe deasupra, că au fost amendați. Zic, uite bă ce mișto, uite că se poate.

Iar de-atunci, ca să fiu sincer, e liniște, de unde reiese că oamenii se potolesc mai ales după ce sunt arși la bani. Sigur, asta cu liniștea e relativă, doar lu’ Iliescu i-a ieșit, dar sigur e că oamenii s-au mai calmat. Rămâne doar să vedem până când. Eu, care sunt deja mai bătrâior și cunosc țara asta destul de bine, suflu și-n iaurt, că știu câte surprize neplăcute are în program. Cu toate astea, însă, atunci când lucrurile merg, când instituțiile își fac treaba, când oamenii în sine fac ce au de făcut cu responsabilitate și profesionalism, îmi dau seama că n-are cum să nu iasă bine.

De asta vin și zic: hai, bă, să ne facem cu toții treaba, așa cum și-a făcut-o polițistul la care m-am dus eu, așa cum am încercat și eu să fac când am semnalat că ceva nu e ok în lumea în care mă mișc, așa cum fac și alții care se zbat ca țara asta să nu se scufunde definitiv. Hai să nu mai stăm cu capu-n pământ și să sperăm, de exemplu, că alții o să strângă șuruburile de la podul ăla de la Brăila și că n-are cum să cadă taman cu noi. Hai să renunțăm la gândirea asta meschină, de pierzători ai istoriei, că n-are cum să ne ducă nicăieri. Chiar putem fi o țară foarte, foarte ok. De ce nu vrem să o facem ca atare? Că doar de noi depinde, de nimeni altcineva.