De la Homo Sovieticus la Homo Occidentalus. Sau cum am scăpat de dracu și am dat de ta-su

Occident. Un termen la care, noi, românii, ne înclinăm cu respect. Și nu numai noi. Tradiție de cel puțin două mii de ani de lucruri făcute temeinic, cu cap, cu coadă, cu ce vrei tu. Civilizații importante, școli de gândire, filozofie babană, repet, tot ce vrei tu. Te gândești, ca român, la Occident, zici, bă, n-are cum să nu iasă bine. Vorba aia, au inventat, la propriu, cam tot ce folosim noi în materie de viață de zi cu zi.

La fel și când vine vorba despre gândire militară. Te uiți la documentarele alea bine făcute, la cum i-au bătut pe nemți și rămâi tablou. Câtă planificare, câtă metodă, câte precauții și-au luat, cum au debarcat, plaja Omaha, plaja Sword, cutare, cutare, dacă nu erau ăștia azi, eram sub naziști. Și e cât se poate de adevărat.

Cu atât mai mult, eu, unul, nu-mi explic ceea ce se arată a fi, în bună măsură, eșecul NATO în Ucraina. Știți, alianța aia despre care Geoană ne spune mereu că este cea mai puternică de pe pământ etc. etc. Ce își imagina însă această alianță că se va întâmpla atunci când a început să scurme la ușa Rusiei prin 2013? Repet, alianța militară a celei mai avansate civilizații din lume nu a putut să deruleze câteva scenarii acolo, ca să vadă că e posibil ca vecinii noștri să nu câștige războiul doar cu niște bazuci și câteva zeci de tancuri occidentale? Sau au derulat scenarii din care reieșea numai ce voiau să audă? Așa s-ar comporta oare NATO și în cadrul unui război global, ar aștepta să nu mai tremure Olaf Scholz de frică și după aia ar scoate armele cele mai grele pe care le are?

Nu știu. Cert este că 10 ani mai târziu, NATO e blocat în Ucraina, după cum o recunoaște însuși Zalujnîi în The Economist, care a spus-o clar: ”Fraților, dacă nu ne dați arme ceva mai tari, rămânem blocați pe veci, ca în Coreea. Mă rog, pe veci e mult spus cunoscând Rusia, care are nevoie de câțiva ani să se refacă și apoi o ia de la capăt.”

Cum s-a putut ajunge aici? Nu cumva e o problemă sistemică mai mare, în care NATO și, implicit, Occidentul, obosit, pasează fără să vrea torța lumii de mâine altor civilizații? Pai dacă vrem să schițăm un răspuns la această întrebare, hai să punem întrebarea din altă perspectivă: ce civilizație apără acum Occidentul? Dacă ne uităm cu atenție, observăm că, repet, pe culmea a mii de ani de invenții fără egal, Occidentul apără acum o civilizație în mare parte superficială, în care nu contează decât banii. Cu regret o spun, asta vedem, în viața de zi cu zi, o vedem în reclamele de pe stradă, o vedem în aspirațiile indivizilor, iar din dramele provocate de tineri și difuzate la televizor, tot asta pricepem, că asta au înțeles ei a fi scopul în viață.

Cu alte cuvinte,  după treizeci și de ani de tranziție greoaie, Homo Sovieticus, individul sărac și rupt în cur, a fost, în sfârșit, înlocuit de Homo Occidentalus, un individ preocupat să-și facă poze, să dea bine pe rețelele sociale și eventual să verse câțiva biștari la niște cauze bune ca să nu i se pară,
totuși, că nu-și merită bunăstarea. Asta apără lumea civilizată? Și dacă da, de ce avem egoismul de a crede că asta este chintesența ființei umane și că nu avem, totuși, dreptul la ceva mai bun, ceva ce poate n-a apărut încă? Sigur, nu asta este TOT ceea ce este Occidentul, Occidentul este în același timp și educația stelară pe care o oferă, doar că forța lui civilizațională si culturală, ranforsată cândva în principii pe care însuși cursul istoriei le-a dovedit ca fiind corecte, amintește acum de modul în care a dispărut – doar un exemplu – Belle Époque. Sau, altfel spus, ca de atâtea alte ori în istorie, atunci când oamenii nu mai trăiesc decât pentru propria lor plăcere, sau, cu alte cuvinte, când la baza societății nu mai stă decât hedonismul, atunci sunt șanse foarte mari ca civilizația respectivă să fie pe cale de dispariție.

Bine, dar ce legătură are asta cu Ucraina, veți întreba. Păi eu cred că are. Pentru că altfel nu-mi explic cum e posibil ca o civilizație, care altminteri face un titlu de glorie din apărarea libertății, să nu fie capabilă să îi ofere unei țări călcate în picioare armele cele mai grele de care dispune. Sau, ca s-o spun altfel, sunt aproape convins că dacă Occidentul, repet, Occidentul pe care îl știm și care duce omenirea în spate de 2000 de ani, nu ar fi început să aibă dubii cu privire la menirea sa, menire măcinată ușor-ușor de lipsa flagrantă a unui scop mai înalt, frontul din Ucraina nu ar fi arătat astăzi în felul în care arată.
Și, vă rog, nu mi-o serviți pe aia cu frica de Putin, pentru că s-a văzut foarte clar până astăzi că nimănui nu are de ce să-i fie de frică de Putin. Omul pur și simplu nu e atât de nebun să tragă cu Sarmatul dacă nu e înconjurat în propriul palat. Nu, eu cred că e ceva mult mai profund aici. Anume o lipsă de încredere în sine fatidică a civilizației spre care am tins și noi atâta amar de vreme, lipsă de încredere – culmea – poate chiar conștientă de sine pe alocuri, și care astăzi, iată, rezultă într-o civilizație mult mai preocupată de felul în care arată decât de a da absolut totul pentru ca binele să prevaleze în lume.

Să nu fiu înțeles greșit, așa cum probabil se va întâmpla – sunt proeuropean convins. Dar ceea ce pare că se întâmplă cu Occidentul acum e că și-a pierdut busola. Iar asta pentru că, din nou, nu cred că mai înțelege care e menirea lui, iar daca înțelege, în rarele momente de conștiență, probabil că se întreabă mirat – pe bune, eu pentru asta mai lupt? Lupt ca să mă laud că arăt mai bine ca alții și că am bani mai mulți? Lupt ca să pot să-mi pun botox, să-mi fac tatuaje, să-mi iau o mașină șmecheră și să fiu agresiv cu ăia care nu au toate astea? Ăsta sunt eu? Cine sunt eu, până la urmă? Sau poate astea sunt doar lucrurile pe care le înțelegem noi, românii, din ceea ce are de oferit Occidentul?

Cât despre noi, ăștia care suntem pe veci aici stăpâni, ca de atâtea alte ori în istorie, răscrucea la care ne aflăm ne prinde cu nădragii-n vine. Bolșevismul virtual cu care pare că s-a căptușit Occidentul, ale cărui armate nu mai luptă până nu se dau cu gel și nu se epilează, iată, ne pune într-o situație ridicolă. Am scăpat – din fericire – de oroarea de Homo Sovieticus, dar asta ca să
dăm de ce? De arhetipul unui individ de care ne place la fel de puțin. Așa se întâmplă când tu însuți ești slab și nu ești capabil să dezvolți o civilizație suficient de puternică – mănânci firmituri de pe la mesele altora. Și e posibil ca nu întotdeauna să-ți placă.