De pe când Pazvante era Pazvantoğlu și nu era chior

„Că nu e om să nu fi scris o poezie, măcar o dată, doar o dată-n viața lui….” Ei, exact pe același principiu, vin și eu acum și zic că nu e român care să nu fi folosit, măcar o dată, o singură dată, de când l-a făcut mămițica lui, expresia: de pe vremea lui Pazvante Chioru’.

Asta ca să arate  faptul că acea chestiune în discuție este veche, de demult. Nu chiar antică, după cum spune altă expresie care se pupă cu veche și de demult, dar destul de veche. Mi-a venit în cap să vorbim despre Pazvante Chioru’, pentru că, pe sistemul despre care vorbeam, l-am pomenit ieri, săracul, de-o mie de ori, de-o fi înghițit dumicatul de la masa celor plecați cu sughițuri.

Căci, da, Pazvante Chioru’ nu e doar așa, o vorbă spusă, nu știu, la năduf. El chiar a existat. Era pașă al provinciei Vidin, azi aflată în Bulgaria, când numele i-a fost, să zic așa, convertit la creștinism. Și, în urmă cu peste 200 de ani, mânat de dorințe de înavuțire, făcea prăpăd pe teritoriul Țării Românești.

Gânduri de mărire

Pe numele său real Osman Pazvantoğlu, personajul despre care vorbim s-a născut în 1758, într-o familie cu stare, familie despre care se spune că, înainte de a trece, în totalitate, la islam, ar fi fost una de creștini, ba, chiar de români, de pe Valea Timocului. Pazvante, crescut de bunicul său, ar fi trebuit să aleagă, la îndemnul acestuia, armele și armata.

Dar, cum lui Osman îi plăceau banii și bogățiile, s-a făcut cămătar. Fapt care, pentru că islamul interzice cămătăria, a fost închis într-o temniță din Sofia. De aici, cu ajutorul bunicului său, evadează și fuge în Țara Românească. Se spune că a trecut Dunărea când înot, când cu barca, în funcție de pericole, că a plătit cu multe pungi de galbeni paznicii, că, de două ori, pe Dunăre, era gata să se înece.

În Țara Românească, unde ajunge cu bine, dar și cu proptele pe la prietenii bunicului său, Pazvante se bagă mercenar în slujba domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni, unde, cu ambiție, cu intrigi, cu bani, ajunge șeful gărzilor personale de arnăuți ale domnitorului fanariot. Osman, însă, e împins de gânduri de mărire. El vrea mai mult, el vrea tot.

Așa că, se apucă să comploteze cu alți boieri ca să-l mazilească pe Mavrogheni. În șerpăria anilor acelora, intrigile, zavistia, trădările erau la ordinea zilei. Interesele personale, de cele mai multe ori limitate la galbeni și putere, dictau dincolo de onoare, de mândrie, de alte posibile virtuți ale vremurilor. Așa că, domnitorului nu i-a fost greu să afle de complot, drept care, ordonă ca Pazvante să fie descăpățânat.

Dar, cum acesta avea un prieten sus pus, pe poetul grec Rigas Feraios, scapă fără niciun fir de păr atins în scăfârlie. Și începe să facă alt joc, pe lângă sultanul Selim al III-lea, căruia îi cere să-l facă pașă. Cum acesta zice pas, altă dată, mai vedem, ne mai împrietenim, Pazvante strânge o mică armată formată din turci și albanezi, ca să-l dea jos pe sultan.

Lucru pe care îi reușește și se proclamă pașă al regiunii. Pașalâcul lui Pazvante, întins de la Dunăre până la Munții Balcani, și de la Belgrad până la Varna, avea monedă proprie (cu chipul său pe o parte şi închisoarea din Sofia pe cealaltă) și relații diplomatice cu alte state, inclusiv cu Franța.

Ceea ce a impus Osman Pazvantoğlu nu putea să fie acceptat de sultan, care, pentru început, vrea să-l omoare. Apoi, pentru că și atunci mergea, îl reevaluează în baza ambiției și șmecheriei sale și chiar îl numește oficial pașă al Vidinului. 

Iataganul Jianului

Din noua sa postură, Osman atacă Țara Românească. Asta, deși era în relații bune cu boierimea de aici. Începutul anilor 1800 vine cu devastări de sate și de târguri, cu furturi, cu atacuri pe la case de om, cu incendieri de tot ce-i iese în cale. Osman Pazvantoğlu este dezlănțuit, turbat, plin de cruzime. Atacă orașul Craiova și, din 8.000 de locuințe numai 300 îi scapă și rămân cu temelia și acoperișul întregi.

Doi ani mai târziu, în 1802, beat de putere și de bani, el se îndreaptă cu armata către București. Și Bucureștiul – abandonat de domnitorul Mihai Suțu care a fugit ca un pui de potârniche, mâncând pământul de frica lui Osman, neapărat de garda neplătită, lăsat de izbeliște ca o codană în fața altarului – cade în mâna pazvangiilor.

Rețeta de la Craiova se aplică și la București. În plus, în afară de jafurile și de incendierile din Bănie, acum, ostașii numiți pazvangii, după numele comandantului, în frunte chiar cu el, cu pașa Osman Pazvantoğlu, omoară copiii, schingiuiesc bătrânii, violează femeile. Bucureștiul e în haos. Nu există armată, nu există domn, nu există nimeni care să țină frâiele și să-l înfrunte pe Pazvante.

Atunci, se organizează militărește haiducii de prin munți și din păduri, cu Iancu Jianu în frunte. Și începe goana după oastea lui Pazvantoğlu. Haiducii îi pun, la propriu, pe fugă pe turci, le ard Vidinul și Plevna, dar și raiaua turcească de la Turnu Măgurele.

Într-una dintre aceste descinderi haiducești, Iancu Jianu, capul oltenilor care l-au pus pe pașă pe fugă, îl lovește, dorind răzbunare, cu iataganul pe Pazvantoğlu, în cap, reușind să-i scoată un ochi. Așa devine Pazvantoğlu Pazvante Chioru’. Scapă cu greu de mânia Jianului și, mai apoi, deși în stare gravă, scapă și cu viață.

Se spune că Jianu, care n-avea stare și liniște până nu-și finaliza răzbunarea pe câinele de păgân, s-a întâlnit din nou cu Pazvante. Iar iataganul său a finalizat ce începuse: l-a căsăpit pe Pazvante. Asta ar fi o variantă.

Alta ar fi că Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al Vidinului, care a făcut asta la ordinul sultanului. Totuși, varianta considerată adevărată de către istorici, ar fi prima, aceea că Iancu Jianu l-a ucis într-o încleștare.

Și, uite așa a ajuns un creștin trecut la islam, care a tăiat și-a spânzurat prin Țara Românească, să intre în folclorul nostru…