DELTA SĂLBATICĂ Tulcea: Carasul – peştele cel mai des întâlnit în capturile comerciale din Deltă

Carasul – Carassius gibelio -, specie originară cel mai probabil din Orientul Îndepărtat, a devenit tot mai frecvent în Delta Dunării după inundaţiile din anul 1970, iar în prezent predomină în capturile pescarilor comerciali din Rezervaţie.

Potrivit lucrării „Atlasul peştilor din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării”, semnată de Vasile Oţel, apărută sub egida Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării (INCDDD), specia a fost adusă în Europa în secolul al XVII-lea de către portughezi ca peşte de ornament, iar un secol mai târziu, prin anul 1730, exemplarele acesteia erau numeroase la acvariştii de pe continent.

În prezent, potrivit cercetătorului Aurel Năstase, sunt şi opinii conform cărora specia ar fi nativă din Europa Centrală până în Siberia.

„Atât prin exemplarele scăpate de acvarişti, cât şi prin populări intenţionate, specia s-a răspândit rapid în apele naturale din întreaga Europă. În România, a pătruns probabil prin 1920. În Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, specia era sporadică până la inundaţia din 1970, nefiind inclusă în lista capturilor realizate la pescuitul industrial din această zonă. În anii imediat următori inundaţiei, carasul a devenit o specie dominantă în toate apele dulci ale acestui teritoriu, atât ca frecvenţă, cât şi ca abundenţă”, se menţionează în lucrare.

Este una dintre speciile cele mai răspândite în apele dulci din Rezervaţie, în lacuri, canale şi Dunăre, şi mai puţin numeroasă în complexul Razim-Sinoe, cu excepţia canalelor şi lacurilor adiacente acestuia, unde de asemenea este din abundenţă. Se întâlneşte şi în apa salmastră a melelelor, la gurile Dunării şi în zonele îndulcite ale Mării Negre.

Exemplarele din această specie au corpul moderat comprimat lateral, iar la densităţi mari şi hrană insuficientă, talia adulţilor devine mai mică, iar corpul mai alungit.

La populaţiile din Dunăre şi din ape cu transparenţa redusă, coloraţia este mai argintie, în timp ce în apele stagnante şi limpezi, exemplarele devin mai întunecate, arămii şi corpul mai înalt, asemănându-se foarte mult cu exemplarele de caracudă.

Carasul este foarte rezistent la lipsa de oxigen şi la boli.

„În perioadele de secetă, când apele scad foarte mult, se afundă în mâl, pentru ca apoi să apară din nou în masa apei după câteva săptămâni, când nivelul apei creşte”, a precizat cercetătorul INCDDD, Aurel Năstase.

Exemplarele acestei specii ating maturitatea sexuală la vârsta de doi ani. Reproducerea are loc în perioada aprilie-mai, atunci când temperatura apei este de 16-20 de grade Celsius, în zone puţin adânci, cu vegetaţie submersă pe care îşi depun icrele. O femelă depune între 18.000 şi un milion de icre, în funcţie de talie şi vârstă.

„Bătaia” are loc „la vedere”, iar ecloziunea se produce după patru sau şase zile.

„La împerechere, care are loc la întinsuri şi în apa puţin adâncă, se văd cu ochiul liber mai multe exemplare cu înotătoarele codale şi partea dorsală afară din apă, cum se freacă unele de altele pentru eliminarea elementelor sexuale pe vegetaţia din apă, făcând zgomote asemenea clipocitului apei. Astfel, indivizii pot fi observaţi şi auziţi”, a explicat Aurel Năstase.

În Rezervaţie, începând din luna martie, odată cu încălzirea apei şi la un nivel ridicat, carasul începe migraţia în zona malurilor Dunării în căutarea locurilor de reproducere care, de cele mai multe ori, sunt zonele inundate, printre sălciile şi plopii dintre diguri şi mal.

„Cea mai mare parte a exemplarelor caută întinsuri mai departe de fluviu. La această specie este menţionată proporţia mică de masculi (2-3%) şi reproducerea ginogenetică (posibila împerechere a femelelor de caras, în lipsa masculilor din aceeaşi specie, cu masculii altor specii de ciprinide şi imprimarea genomului matern)”, se mai arată în lucrarea INCDDD.

În primii ani după invazia speciei din 1970, în arealul Rezervaţiei, proporţia masculilor era foarte mică, însă treptat numărul lor a devenit tot mai mare, astfel că actualmente în multe zone proporţia dintre femele şi masculi este relativ egalizată.

Carasul consumă atât hrană vegetală, cât şi nevertebrate, iar în iazuri şi heleştee mănâncă furaje, fiind astfel un concurent pentru speciile de cultură, precum crapul. Specia se poate hrăni şi cu resturi vegetale sau animale moarte care cad pe fundul apei.

După inundaţia din 1970, carasul a devenit o specie preferată pentru pescuitul industrial, cea mai mare cantitate – 4.773 de tone – capturându-se în anul 1977. Ulterior, cantităţile au scăzut şi au ajuns, în 2003, la 910 tone şi chiar 700 de tone, în 2010.

Este una dintre speciile capturate frecvent de pescarii sportivi şi se prinde inclusiv iarna, la copcă.

Carasul are o carne dulce şi gustoasă, săracă în grăsimi, însă cu multe oase în musculatura spinării. Se mănâncă de obicei prăjit şi în ciorba pescărească.