Demitizarea electrificatelor. Propaganda că o mașină electrică este un vehicul cu emisii zero este un fals !

,,Mitul” tranziției ,,verzi” pe piața auto mondială, cu lansarea electrificatelor, a fost demontat de specialiști, care arată că producția de mașini electrice provoacă mai mari daune mediului, decât industria motoarelor pe combustie.

Bateriile nu creează energie electrică, ci stochează energia electrică produsă în altă parte, în special din cărbune, uraniu, centrale electrice pe gaz natural sau generatoare diesel, explică aceștia, într-o postare pe Facebook.

Deci, afirmația că o mașină electrică este un vehicul cu emisii zero nu este deloc adevărată, deoarece electricitatea produsă provine din centrale electrice, iar multe dintre ele ard masiv cărbune sau gaze naturale.

Așadar, indirect, 40% dintre mașinile electrice de pe drumuri sunt pe bază de carbon, iar o poluare inițială tot s-a produs, la fabricarea bateriilor electrice.

Dar asta nu este tot, explică experții

Oricine este entuziasmat de mașinile electrice și de o revoluție verde ar trebui să se uite mai atent la baterii, dar și la turbinele eoliene și la panourile solare.

O baterie tipică de mașină electrică cântărește 450 kg, și este cam de dimensiunea unei valize. Conține 11 kg de litiu, 27 kg de nichel, 20 kg de mangan, 14 kg de cobalt, 90 kg de cupru și 180 kg de aluminiu, oțel și plastic. Există mai mult de 6.000 de celule individuale cu ioni de litiu în interiorul unei baterii, folosită la un automobil electric.

Pentru a face fiecare baterie BEV, va trebui să fie procesați 11.000 kg de sare pentru litiu, 15.000 kg de minereu pentru cobalt, 2.270 kg de rășină pentru nichel și 11.000 kg de minereu de cupru.

În total, trebuie excavați 225.000 kilograme de pământ pentru producerea unei singure baterii.

O altă problemă gravă pentru mediu. Panourile solare

Cea mai mare problemă a sistemelor de panouri solare sunt substanțele chimice folosite pentru a transforma silicatul în pietrișul folosit pentru panouri.

Pentru a produce suficient siliciu curat, acesta trebuie tratat cu acid clorhidric, acid sulfuric, fluor, tricloretan și acetonă. Toate substanțe puternic toxice pentru mediul înconjurător.

În plus, sunt necesare galiu, arseniură, diselenidă de cupru-indian-galium și telurura de cadmiu, care sunt, de asemenea, foarte toxice.

Praful de silicon reprezintă un pericol grav pentru lucrători, iar plăcile nu pot fi reciclate.

Turbinele eoliene nu sunt nici ele cele mai bune, în ceea ce privește costurile și distrugerea mediului.

Fiecare moară de vânt cântărește 1.688 de tone (echivalentul greutății a 23 de case) și conține 1.300 de tone de beton, 295 de tone de oțel, 48 de tone de fier, 24 de tone de fibră de sticlă și elementele de pământ rare, greu de obținut, cum sunt Neodim, Praseodimiu și Dispro.

Fiecare dintre cele trei lame ale unei turbine eoliene de mare putere cântărește 40.000 kilograme, și are o durată de viață cuprinsă între 15 și 20 de ani, după care trebuie înlocuite.

Nu pot fi reciclate palele rotorului uzate, deci este necesar să fie fabricate altele noi, cu aceleași efecte asupra mediului.

Cu siguranță aceste noi tehnologii își pot avea locul lor, în progresul tehnologic, dar trebuie să privim dincolo de ,,mitul libertății eneriei verzi”.