„Democrația” lui Trump – ce-or fi înțelegând trumpiții din acest cuvânt?

Când Le Pen e condamnată pentru fraudă, iar Trump țipă că nu e democratic, devine clar: lumea e condusă de oameni care confundă justiția cu trădarea și statul de drept cu o piesă de stand-up politic.

Poate n-a fost destul de clar:

Marine Le Pen a fost condamnată pentru deturnare de fonduri publice în dosarul privind angajări fictive în Parlamentul European. Mai exact, instanța a decis că:

• a folosit bani europeni pentru a plăti asistenți parlamentari care, în realitate, lucrau pentru partidul său, Frontul Național (azi, Rassemblement National), nu pentru activitatea europarlamentară;
• prejudiciul total adus Parlamentului European a fost estimat la peste 600.000 de euro.

Sentința:

• 4 ani de închisoare, dintre care 2 cu suspendare;
• 5 ani de interdicție de a ocupa funcții publice, ceea ce o face ineligibilă pentru alegerile prezidențiale din 2027;
• și o amendă de 250.000 de euro.

Condamnarea este o lovitură majoră pentru planurile sale politice și a generat reacții virulente din partea aliaților săi internaționali, printre care și Donald Trump, care a etichetat decizia drept „nedemocratică”. Ironia? A fost dată de un tribunal independent, într-un stat de drept funcțional. Asta da „dictatură”.

Reacții de psihopați

Decizia justiției a fost primită cu aplauze de orice individ normal la cap, dar și cu urlete isterice din partea trumpiților – printre ei, nimeni altul decât Donald Trump, care a văzut în această sentință „sfârșitul democrației”.

Dar adevărata tragedie nu e reacția lui Trump – care între timp conduce din nou Statele Unite ca un bătăuș de curtea școlii, cu politica internațională tratată ca o glumă proastă pe TikTok. Ci faptul că, în 2025, cuvântul „democrație” a ajuns să fie deturnat, falsificat și golit de sens chiar de către cei care îl folosesc cel mai zgomotos. În numele democrației se atacă instanțele, se subminează presa, se insultă instituțiile și se contestă alegerile. E democrație, dar doar când câștigă ei. Când pierd, e dictatură.

Asta nu mai e libertate. E o farsă periculoasă cu urmări globale. Și Trump e liderul orchestrei care cântă această disonanță planetară.

Trump și sfârșitul democrației în cinci pași: un bătăuș de curtea școlii cu acces la butonul nuclear

Donald Trump nu a fost niciodată un politician. A fost un showman, un magnat cu poftă de spectacol și un egocentric patologic. Dar, undeva pe parcursul drumului dintre reality show și Biroul Oval, America s-a trezit cu un om care tratează Constituția ca pe o broșură de reduceri. Un om care, în loc să apere democrația, a început s-o rescrie cu markerul roșu, direct peste principii.

Astăzi, pe 4 aprilie 2025, Trump este președintele Statelor Unite pentru a doua oară. Nu pentru că America are vreo amnezie colectivă, ci pentru că a învățat să își manipuleze fricile mai bine decât oricine. Iar reacția sa recentă — plângându-se că Marina Le Pen a fost condamnată și numind asta „nedemocratic” — e doar încă o probă de autism democratic din partea unui om care confundă libertatea cu impunitatea și justiția cu o glumă proastă spusă pe Twitter.

1. Democrația e când câștigă el. Dacă pierde, e „fraudă”

De la bun început, Trump a intrat în politică nu ca să convingă, ci ca să se impună. A spus-o clar: dacă el câștigă, alegerile sunt libere și corecte. Dacă pierde, e „deep state”, „fraudă”, „mașinațiuni comuniste”. Ce altceva decât un abuz constant al ideii de democrație?

A încercat să anuleze rezultatul alegerilor din 2020 ca un copil care vrea să rejucăm toți „că nu se pune”. A chemat gloate de fanatici la Capitoliu, într-o tentativă de puci grotesc, cu coarne pe cap și Constituția făcută ghem.

Câți lideri din lumea civilizată au incitat la insurecție în propria capitală? Exact. Unul.

2. Își numește prietenii în funcții, își epurează adversarii și cere „loialitate” totală

Trump a transformat instituțiile americane în niște departamente de favoare personală. A dat afară pe capete: directori FBI, procurori, diplomați. Nu pentru că erau incompetenți, ci pentru că nu îl aplaudau suficient.

În lumea lui, democrația e valabilă doar dacă oamenii din jur sunt marionete fidele, cu fruntea plecată și vocea tremurândă: „Yes, Mr. President!”. Oricine ridică un semn de întrebare devine „inamicul poporului”.

De aici și obsesia cu „deep state”. În traducere liberă: orice funcționar care refuză să fie slugă devine trădător.

3. Justiția? Doar un băț cu care lovește dușmanii

Trump nu crede în justiție. Crede în instrumentalizarea ei. Când un aliat e condamnat, țipă „abuz!”. Când un adversar are probleme, jubilează public, ca un adolescent care a prins diriga fumând. E selecția emoțională a dreptății.

Reacția sa după condamnarea Marinei Le Pen e simptomatică. Nu contează ce a făcut femeia. Contează că e „una de-a lui”. Deci trebuie apărată, indiferent dacă a încălcat legea. În logica trumpistă, nu contează ce faci. Contează de partea cui ești.

4. Bătăuș global: alianțe dinamitate, parteneri insultați, dictatori lăudați

NATO? „Obsolet”. Uniunea Europeană? „Jecmănitoare”. Merkel? „Slabă”. Trudeau? „Fals”. Macron? „Încrezut”. Kim Jong-un? „Tip de treabă”. Putin? „Puternic și respectat”.

E greu să spui că aperi valorile occidentale când îți plac mai mult dictatorii decât aliații. Dar Trump nu e interesat de alianțe. El vrea control personal, chiar și în geopolitică. Dacă nu i te supui, nu mai exiști.

Și acum, în 2025, face exact ce a promis: tarife, taxe, embargouri, presiuni, șantaje pe față. SUA a devenit un elefant nervos care intră în toate magazinele de porțelan ale lumii. Și le dărâmă.

5. Politica externă ca un tweet nervos

Lumea întreagă stă azi în tensiune nu pentru că războiul s-a extins, ci pentru că președintele celei mai puternice țări de pe planetă se poartă ca un puști frustrat cu acces la un arsenal nuclear. Nu există strategie. Doar reacție.

Trump nu gândește în termeni de geopolitică. Ci de like-uri, de audiențe, de „să le arăt eu lor”. În timp ce Rusia face pași de dans pe cadavre, China cucerește piețe și Africa fierbe, el se ceartă cu presa și pune meme-uri cu Joe Biden adormit.

Ce rămâne în urma lui Trump? Un crater în democrație. Și o planetă cu puls accelerat.

Adevărul e că Trump n-a fost niciodată lider. A fost doar un simptom. Al fricii, al urii, al needucației, al înstrăinării. Dar lăsat liber, necontrazis, acest simptom a devenit metastază.

Iar acum, în 2025, el e mai periculos ca oricând. Pentru că are experiență, are rețele, are bani, are presa de partea lui și — mai ales — are milioane de oameni dispuși să creadă că, dacă Le Pen a fost condamnată, înseamnă că trăim într-o dictatură.

Nu. Nu trăim într-o dictatură. Dar dacă nu suntem atenți, Trump și gașca lui planetară de populiști confuzi și frustrați o pot construi sub ochii noștri, zâmbind larg, cu mâna pe inimă și cu Constituția sub pantof.