Descompunerea morală: politica românească în derapajul etern al crizei morale

Politica românească, presupusă a fi pivotul democrației și promotorul bunăstării publice, a devenit un tablou dezolant al crizei morale. Ceea ce ar fi trebuit să fie un motor al progresului și al reprezentării cetățenești s-a transformat într-o cutie cu maimuțe care au învățat pe de rost câteva cuvinte ceva mai deștepte: oportunism, traseism și corupție. Maimuțele cu cravate Armani mânjesc toți pereții cu aceste noțiuni devenite parte a unui bagaj lexical altminteri sărăcuț. Și lasă perplexă o națiune chinuită de stigmatele propriilor lideri.

Nenumărate figuri politice promițătoare își croiesc drumul în funcții de putere, doar pentru a se dovedi a fi oportuniști fără scrupule. Traseismul este o normă acceptată, iar loialitatea față de partid sau principii este un lux pe care politicienii îl potrivesc doar discursurilor ipocrite. În acest labirint al oportunismului, partidele politice devin simple vehicule pentru cariere personale, iar cetățenii devin spectatorii deziluzionați ai unui carusel politic lipsit de direcție morală. Putem adăuga aici nenumărate exemple de traseism, majoritatea fundamentate de criterii ce țin de comicul absolut. O vom face, totuși, într-o intervenție viitoare. E bine să rămână ceva de râs cu poftă și pentru mâine. 

Corupția, ca mod de viață

Aici, aproape că ne lasă cheful de a mai deschide vorba. România e mereu pe primele locuri la acest capitol. Corupția e virusul mutant și permanent al României. Dacă s-ar inventa un vaccin anti-corupție ar fi rapid distrus, stricat sau pierdut. Și uitat! Corupția a devenit un stil de viață pentru clasa politică românească. De la mită, simplă și eficientă, la deturnarea de fonduri publice sau, mai simplu spus, parazitarea prin terți a contractelor publice, politicienii au transformat funcțiile de administrație în mijloace personale de îmbogățire. Instituțiile democratice, în loc să fie pilonii integrității, au devenit pioni într-un joc murdar de putere și influență. În această arenă națională a depravării prin lăcomie, cetățenii, poporul, noi, fraierii, suntem victimele unui sistem care funcționează pentru binele personal al aleșilor, nu pentru binele comun. Problema este că ne complacem în acest sistem și, deseori, îl încurajăm, alegând calea mai facilă a cooperării. Știți exact despre ce este vorba. Cărăm zilnic milioane bune pentru buzunarele celor care ne rezolvă.

Nepotismul ca sistem de premii

Meritocrația este o iluzie în politica românească, unde nepotismul stă la baza ascensiunii. Pozițiile cheie și oportunitățile nu sunt rezervate celor mai competenți sau dedicați, ci persoanelor cu cele mai puternice conexiuni politice sau familiale. Posturile ferite de griji sau generatoare de venituri grăsuțe se cumpără, pur și simplu. Uneori, se moștenesc, fără examen de compatibilitate. Se nasc, astfel, dinastii ale incompetenței, generații de funcționari educați în spiritul coruptibilității. E fata doamnei Mimi, de la Contabilitate, e clar că știe să numere înțelept. Și să-și țină gura. E băiatul lui Cornel, de la Aprovizionare, e clar că știe câte perechi de chiloți trebuie cumpărate și decontate pe firmă. Și să-și țină gura. Așa, de-un mic role-play.

Această practică perversă subminează însuși fundamentul democrației (deși, într-un micronivel nu pare foarte grav) și generează un climat în care competența este eclipsată de loialitatea de partid sau de conexiunile personale. Mai îndrăznim să ne întrebăm de ce românii fug de România?

Lipsa de responsabilitate

Lipsa de responsabilitate politică a devenit și ea o normă acceptată. Politicienii, în loc să servească interesul public, se afundă mereu și mereu în jocurile de culise, ignorând consecințele acțiunilor lor. Transpartinitatea e un fapt când vine vorba de șmekeriile pe plan local. Înjurăturile sunt de fațadă, apartenența doctrinară un paravan penibil. Pe etajele importante, paraziții de Buget cooperează lucrativ, fără mari scrupule. La nivel național, scandalurile de corupție sunt ascunse sub preș, iar dezastrele actelor de guvernare sunt tratate cu indiferență.

Această lipă de responsabilitate alimentează scepticismul public și distruge încrederea într-un sistem politic ce pare a fi mai preocupat de perpetuarea propriilor privilegii decât de binele cetățenilor. Acestea sunt vorbe frumoase despre un fenomen care răpune România noastră zilnic. Responsabilitate. Subliniam nu de mult, acest cuvânt esențial. O facem din nou. Responsabilitate.

Diviziune și polarizare

Politica românească, în loc să ofere soluții la problemele națiunii, se afundă într-un vârtej al diviziunii și antagonizării.

Războiul politic a devenit permanent iar cauzele naționale reale fac parte dintr-un pervers proces de negociere, în cel mai bun caz. Partidele politice, în loc să colaboreze pentru binele comun, se angajează în aberante lupte partizane, paralizând progresul și alimentând tensiunile sociale. Această diviziune amplifică criza morală, transformând arena politică într-un absurd câmp de bătălie cu mize minore, unde cetățenii sunt prizonierii discordiei și haosului. Mai cu seamă fiindcă, în fapt, nu există diferențe importante de viziune. Există doar tactici meschine de a prelungi prezența la butoane, strategii de eternă amânare a Decontului politic obligatoriu. Acceptăm, totuși, acest război politic permanent, ca generator principal de divertisment. Oare de ce?

Dispariția empatiei

Politicienii par tot mai distanți față de realitățile cotidiene ale cetățenilor. Izolați în turnurile de fildeș ale puterii, aceștia pierd conexiunea cu nevoile și aspirațiile oamenilor obișnuiți. Dobitocul politic îndestulat uită foarte repede de pe ce stradă a pornit spre Scaun. Uită cât costă o călătorie cu metroul, uită cât costă o pâine, uită  cât costă litrul de benzină. Odată ce ajunge acolo unde noi, fraierii, îi decontăm cheltuielile personale, politicianul român nu mai percepe tragedia micromanagement-ului zilnic la care noi, fraierii, suntem supuși.

Deciziile politice par a fi dictate de agenda personală, în timp ce suferințele și preocupările cetățenilor devin un element secundar. Această lipsă de empatie alimentează resentimentele și duce la o îndepărtare tot mai pronunțată a politicienilor de societatea pe care ar trebui să o slujească.

Încrederea Țării în clasa politică, o monedă devalorizată

Pe măsură ce politicienii se afundă în scandaluri și acuzații reciproce, încrederea cetățenilor în clasa politică atinge cote minime. E normal, divertismentul parlamentar, la nivel de buriceli și chiloțeli fără consecințele penale obligatorii, au darul de a pulveriza credința că forurile reprezentative sunt alcătuite din oameni care seamănă cu noi, fraierii. Răspunsul lor la așteptările noastre e total ridicol și afectat inimaginabil de ceea ce ei cred că îi propulsează electoral. În planul gândirii elaborate, al viziunilor neapărate despre Mai Binele Țării și al propunerilor care să ne inspire, efortul este jenant, suntem subestimați permanent. Jigniți. 

Promisiunile de campanie devin simple sloganuri fără acoperire, iar faptele rămân extrem de frecvent în contradicție cu discursurile grandilocvente. Acest șir de dezamăgiri contribuie la o scădere constantă a încrederii în instituțiile de guvernare și proiect coerent, iar consecința este o populație (noi, fraierii) tot mai sceptică și deziluzionată. Care, atunci când poate, caută soluții de supraviețuire în afara Țării.

Nesatisfacerea nevoilor reale

Un procent semnificativ al fracturii dintre politicieni și cetățeni rezidă în incapacitatea clasei politice de a satisface nevoile reale ale populației. Problemele economice, sociale și de mediu rămân nerezolvate sau sunt abordate cu un dispreț insensibil. Oamenii se simt neglijați și ignoranți de către cei care ar trebui să le reprezinte interesele. Această nesatisfacție conduce la alienare și la o creștere a sentimentului că politicienii nu sunt decât o elită arogantă, indiferentă la soarta celor obișnuiți. Ni se propun mereu ținte economice care iau în calcul bunăstarea unor categorii sociale care NU PRODUC. Nimic. Consumă și așteaptă găletușele electorale cu produse de bază. Solidaritatea cu aceste categorii sociale nu conține nimic condamnabil, totuși… susținerea pensionarilor ar trebui să fie devansată de strategii economice solide care să stimuleze apariții de noi locuri de muncă, plătite decent, care să lărgească în mod credibil baza de impozitare, respectiv capacitatea Țării de a plăti pensii fără a se îndatora.

Populismul ca soluție electorală salvatoare

În fața acestei rupturi, unii politicieni recurg la populism pentru a recaptiva atenția și sprijinul maselor. Unii? Mai toți… Mesajele simpliste și promisiunile utopice devin atrăgătoare în ochii unui electorat frustrat. Cine promite, de exemplu, impozitarea muncii cu maximum 25% știe foarte bine că minte. Cine promite o mai bună colectare la Buget, știe foarte bine că acesta ar fi un miracol, în condițiile actuale. Cine atacă Occidentul și Europa știe foarte bine că acestea sunt, în fapt, garanțiile de securitate și dezvoltare a Țării… așa cum s-au dovedit a fi în toți anii scurși de la intrarea României în structurile europene majore, UE și NATO. Cu toate acestea, populismul rămâne cea mai facilă soluție a programelor electorale, deși nu face decât să agraveze criza, alimentând polarizarea și diviziunea în societate. E ușor de înțeles, chiar și în afara plicului sovietic care alimentează discursul anti-Occidental. Toate formațiunile politice fără un program de guvernare convingător trebuie să creeze dușmani ai poporului. Inamici cumpliți, ținte false. Habar nu au ce vor face dacă, prin vreun miracol, ar prelua Puterea. Dar știu exact ce trebuie să se întâmple cu Inamicii. Imbecilii societății românești, analfabeții parțial funcționali, refuzații, ratații, resentimentarii de vocație, vor căuta mereu, cu sete, Inamicii. Care nu sunt niciodată înăuntru, nu apar în oglindă (ca vampirii!) și nu au, pentru ei, legătură cu vreuna dintre cauzele reale ale resentimentului adânc: lenea ancestrală, fuga de la școală, cretinismul endemic. Și nici cu media educațională la nivel național, situată din ce în ce mai jos. Acest etaj al indivizilor plasați mereu la întâlnirea dintre retard cultural și frustrare este foarte dificil de descris, de fapt. Nu am certitudinea că îl înțeleg perfect pentru că nu am reușit niciodată să mă transpun în bascheții unui votant UNPR/PRM/PPDD/AUR. Sunt orientări pe care le-am considerat, mereu, comice. Tragi. Comice. Orientări ușor de speculat politic, și aici trebuie să ne amintim de un celebru adagiu: nimeni nu a greșit vreodată speculând Prostia. 

Mai poate fi vorba despre a sta acasă?

Este timpul ca România, adică noi, cei care mai înțelegem sensul acestui cuvânt, încărcat de farmec și încă suficient de puternic ca să ne alimenteze imaginația, să cerem mult mai mult de la liderii noștri adormiți, narcozați de preabine și succes nemeritat. Vine un an în care vom avea din nou ocazia să le arătăm că noi avem Puterea. Sincer, nu știu dacă la anul vom avea ce să votăm fără să ne fie rușine. Dar, la cum arată lucrurile, mai poate fi vorba despre a sta acasă? Calculul politic meschin mizează întotdeauna pe absenteism. Marii Păpușari ne vor la grătărel, la piscină, la pădure, în ziua votului. Oare de ce?