Despre un anume mit

Ar trebui să dezvălui misterul abia la coada acestui text dar o spun din prima: Biserica Ortodoxă Română a preluat ”invenția intelectuală” a avocatului Ion Dinu și a scos un mit dintr-o grotă de lângă localitatea Ion Corvin, din județul Constanța. Respectivul, un om foarte învățat și plin de ispravă, a citit el pe la nu știu ce autori creștini vechi că prin Sciția ar fi sălășluit Apostolul Andrei și a purces să caute locul. Atunci când a avut impresia că a găsit ceea ce și-a închipuit că trebuie să găsească, a exclamat: Evrika, expresia păgânului ăla grec. Asta ar trebui să fie peștera!

Ierarhii l-au crezut și au preluat inițiativa. Au sfințit locul pe 23 iulie 1944, iar un an mai târziu avocatul Dinu (era și teolog) a scris cartea „Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Andrei“. Au venit comuniștii la putere, iar peștera a fost lăsată de izbeliște. După 1989, Biserica a reluat dezvoltarea ansamblului monahal, precum și distribuirea mitului scos din joben de Dinu.

Nu vreau să stric minune de legendă, DAR:

1. Apostolul Andrei nu a fost prin Dacia! Nu există nicio referire istorică la prezența lui printre semințiile locului. Noul Testament tace. În sec. III, deci la vreo două sute de ani după, Hippolytus din Roma ar fi conceput o scriere intitulată „Despre cei doisprezece apostoli”. Lucrarea nu s-a păstrat, fiind citată hăt prin anul 800, pe vremea lui Carol cel Mare. În sec. IV, Eusebiu din Cesareea a menționat că „după tradiţie, lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parţia, iar lui Andrei – în Sciţia“. El a preluat informația de la Origene, care, cu o sută de ani mai devreme, ar fi vorbit de Andrei. Scrierile lui Origene nu se mai păstrează iar credibilitatea acestor informații lasă de dorit.

Dar despre care Sciție vorbim? Pe vremea lui Eusebiu era într-adevăr o provincie romană care îngloba și Dobrogea de azi. Numai că în timpul apostolilor nu exista așa ceva. Ambiguitatea din scrierea lui Eusebiu, cu preluarea de la Origene, a făcut ca mai multe popoare din jurul Mării Negre să se revendice de la Apostolul Andrei. Și rușii, și ucraineeni, și georgienii susțin că e vorba de Sciția din nordul și estul mării. Noi am extins-o și la vest, adică în Dobrogea…

Însă în sec. III-VI nu există nicio inscripție, fie ea grecească, fie latinească, din spațiul actual dobrogean care să menționeze numele lui Andrei, spre deosebire de Grecia (în Peloponez și Attica, de exemplu) unde abundă.

2. Chiar dacă ar fi fost pe aici, ce români ar fi găsit? Pe niciunul, pentru că nu se inventaseră la vremea respectivă. De abia prin sec. IX putem vorbi de primii români. Până atunci, tărâmurile astea au găzduit tot felul de popoare bine coagulate, gen goți, avari, bulgari, slavi etc… Românii s-au adunat cu chiu cu vai și nici structuri politice n-au fost în stare să cristalizeze (ah, acest cuvânt iubit de istorici) fără ajutorul ”barbarilor”, a se vedea cumanul Basarabă din XIV, vorba boierului Neagu Djuvara…

Să revenim la creștinism. Dacă Andrei ar fi făcut ce spune lumea că a făcut în Dacia (și știm că dacul s-a întâlnit cu românul exact ca omul cu dinozaurul, la cârciuma din colț), ce s-a întâmplat cu creștinismul până în secolul IV? Niciun fel de organizare, niciun episcop, niciun monument, nicio chestie scrisă. Nimica, nimica, nimica… A, excludem aici zonele militare, gen Sucidava. Se poate invoca donariumul de la Birtan, cel cu „Eu Zenovie am (de)pus (această) ofrandă”, însă nu prea e clar de unde provine.

Așadar, trei secole de beznă. A venit un got, Ulfila, adept al lui Arie, acel prezbiter din Alexandria egipteană pus la zid pentru erezia zisă arianism, să aducă primele învățături prin Dacia sau prin ce a fost Dacia Romană…

E bine să avem mituri? Foarte mulți oameni susțin că da, inclusiv apropiații mei dragi! Eu sunt mai radical! Dacă nu avem certitudini documentare, nu văd motivul să dezvoltăm niște fapte mai mult decât ceea ce sunt: niște frumoase povești. Pe considerentul acesta ar trebui să punem pe picioare și castelul tatălui lui Prâslea cel Voinic! Dar dacă nu ies finanțe bune, ce rost ar avea?