Doamna Recamier: măritată cu tatăl natural, virgină până la 40 de ani, iubind 30 de ani un bărbat cu care nu s-a căsătorit

Nu știu voi, dar eu, întâi, am auzit de recamier, divanul, sau cum să-i zic, care se întindea și se făcea pat, de să încapi, la vreme de nevoie, tot familionul pe el. Abia apoi de madame Recamier, Juliette Récamier, femeia frumoasă și inteligentă care, desigur, fără să vrea și fără să știe, i-a dat numele pe care-l purta prin căsătoria cu Jacques-Rose Récamier, banalului pat de pe la noi.

Frumusețea și inteligența-i erau fără cusur, dar viața nu i-a fost la fel. S-a măritat – așa s-a vehiculat în epocă – la 15 ani cu tatăl natural, a rămas virgină până la 40 de ani, a iubit 30 de ani un bărbat cu care nu s-a căsătorit niciodată.

Recamierul de azi

O să încep povestea cu patul recamier. Căci, am vaga impresie că și mulți dintre voi ați avut prima dată idee despre el, și nu despre faimoasa doamnă despre care, în treacăt, am pomenit. Wow! Doamna Recamier: măritată cu tatăl natural, virgină până la 40 de ani, iubind 30 de ani un bărbat cu care nu s-a căsătorit niciodată!

Pe când nu ne lovise chiar așa, ca acum, modernitatea, recamierul era o piesă de mobilier foarte apreciată. Când nu era cazul, stătea cuminte lângă perete, fără să ocupe loc mult. Mai ales în apartamentele din orașe, unde camerele erau mai cămăruțe, așa, era extrem de util.

Bine, nici casele de la țară și de la oraș nu se lăudau, ca azi, cu încăperi mari cât halele de pește. Eh, și când venea seara, se întindea frumos recamierul, de să făcea pat, căci, e lesne de înțeles era – și mai e, că se mai fabrică și se mai folosește și azi – extensibil. Salteaua recamierului era pe arcuri.

Săreau copiii pe ea, când le venea cheful de joacă – și când nu le vine copiilor poftă de joacă? – până în tavan. Că trambulina încă nu ajunsese prin toate locurile ca azi. O fi fost inventată și când era recamierul în zaua lui, nu știu, dar nu gemeau parcurile și locurile de joacă de ea.

Recamier, pat recamier…

Așa că, mai bună trambulină ca salteaua recamierului, nema. În plus, recamierul avea ladă încăpătoare, de vârai acolo nu doar pernele și plapuma de care trebuia să scapi peste zi, dar și câte ceva de prin garderobă: mai o pijama, mai un nădrag, mai o izmană, mai un obiect de lenjerie intimă.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că recamierul ăsta avea și frumusețe de vitrină pusă peste ladă. Puneai acolo veioza, cărțile, medicamentele, cana cu apă, ochelarii, ce mai aveai nevoie seara sau noaptea. Poate că se punea și peștele de sticlă, nu zic nu. Sau vreun cerb adus de prin tabere sau de la băi.

Câteva bibelouri cumpărate de la magazinul din centru. Dar, clar se așezau frumos mileuri de macrame, care mai de care mai elaborate și mai migălite. Câte modele mai erau! Nasture la cămașă cosea, nu cosea gospodina casei, dar macrameuri musai era să știe să croșeteze. Se așeza mileul în vitrina recamierului, în așa fel încât să se vadă actul artistic.

Căci, nu, nu fac mișto. Chiar era o artă să scoți cu iglița și din niște ațe atâtea minunății. Macrameurile nu mai sunt la loc de cinste. S-au degradat. Dar recamierul încă se mai găsește prin case și încă mai e făcut de meșterii tapițeri.

Istoria, legendele, povestea spun că recamierul de azi s-a ițit de la un tablou al doamnei Recamier.

Tatăl căsătorit cu fiica?

Sunt foarte importante înscrisurile, de orice fel sunt ele, peste ani, peste decenii, peste veacuri. Pentru că oferă date, informații, povești. Despre orice. N-am fi știut acum despre Juliette Récamier, dacă nu era pomenită în scris de cei din vremea ei. Și dacă nu i se făcea, de mai multe ori, portretul.

Tabloul unde stă pe divan – de la care a început, peste ani, asocierea cu patul recamier, este pictat de Jacques-Louis David și este expus la Luvru. Doamna Recamier a pozat pentru mai mulți pictori și în toate tablourile se observă că era o femeie frumoasă și plină de viață.

Suava Juliette Récamier

Scotocim prin înscrisuri și aflăm că Jeanne Françoise Julie Adélaïde Récamier s-a născut pe 3 decembrie 1777 în Lyon. Juliette a apărut ca un diminutiv al lui Julie. Și noi folosim azi diminutive. A fost singurul copil al notarului Jean Bernard și al soției sale, Julie Matton.

Tatăl ei a devenit, în 1784, responsabil al finanțelor regale, astfel că tânăra, care își începuse educația la Couvent de la Déserte din Lyon, s-a mutat cu familia la Paris și și-a continuat studiile aici.

Era, după cum se vede în portretele realizate de pictorii vremii, foarte frumoasă, iubea literatura și a fost descrisă ca fiind timidă și modestă. Dar și extrem de pozitivă și senină. O femeie care nu supăra pe nimeni și pe care, pe cale de consecință, nu se supăra nimeni. La baluri, se remarca prin unduiri mlădioase, știa să cânte la harpă și la pian.

Pe 24 aprilie 1793, la vârsta de cincisprezece ani, Juliette s-a căsătorit cu Jacques-Rose Récamier, un bancher cu 27 de ani mai mare decât ea. Și amantul de mulți, mulți ani, al mamei ei. S-a afirmat chiar că e, de fapt, tatăl ei natural. De mai multe ori și de mai multe persoane.

Căsătoria, neconsumată, s-a făcut doar ca averea bancherului, dacă ar fi murit ghilotinat, să nu se piardă și să rămână „soției”. Sună aiurea că Juliette s-a căsătorit cu tatăl natural? Nu se cade? Nu se face una ca asta?

Iată ce mărturisea domnul Recamier, imediat după căsătorie, unui prieten: „Nu sunt îndrăgostit de ea, dar simt un atașament autentic și tandru care mă convinge că această ființă interesantă va fi un partener care va asigura fericirea întregii mele vieți și nu am nicio îndoială că beneficiul va fi reciproc. Are virtute și principii, așa cum rareori pot fi văzute astfel de calități la o vârstă atât de timpurie. Este tandră, afectuoasă, caritabilă și amabilă, iubită de familie și de toți cei care o cunosc”.

Zvonul că Récamier era, de fapt, tatăl natural al soției s-a întețit după aceste afirmații. Toată lumea a vorbit despre faptul că s-ar fi făcut această căsătorie ca să nu se piardă averea. Întâmplările aveau loc cam în timpul Regimului Terorii Iacobine și, dacă domnul Recamier ar fi fost ghilotinat, fiica nerecunoscută, făcută cu amanta, devenită în fața lumii soția sa, i-ar fi moștenit întreaga avere.

Totuși, teoria aceasta a fost respinsă de mai mulți istorici. Asta, deși, Jacques i-a scris odată unui prieten că relațiile sale cu tânăra soție au fost doar platonice: „Se poate spune că sentimentele mele pentru ea nutresc din cele pe care le-am avut pentru mama ei. Toți cei care ne frecventează casa sunt conștienți de faptul că ceea ce m-a adus aici a fost o prietenie pură, o prietenie care s-a dezvoltat din sentimentul, poate ceva mai cald, pe care l-am avut în primele zile când am cunoscut-o. Astăzi, când am ajuns la o vârstă la care toate celelalte pretenții sunt trecute, nu doresc decât să o educ ca pe un copil și să fac din ea o femeie virtuoasă și bună”.

Nu spune cu vorbe că soția lui e, de fapt, fiica, dar parcă din vorbele lui se rostogolește un adevăr. Însă, cine suntem noi să speculăm? Dacă istoricii au zis că nu e fiica, n-o fi, na… Și doamna Recamier n-o fi fost măritată cu tatăl natural, nici virgină până la 40 de ani, nici n-a iubit 30 de ani un bărbat cu care n-a fost măritată.

Nu mai divagăm și precizăm așa: căsătoria dintre cei doi nu a fost consumată niciodată și doamna Récamier a rămas virgină până la vârsta de cel puțin patruzeci de ani. Scriitorul Prosper Mérimée a lansat zvonul că Juliette suferea de o afecțiune fizică care ar fi făcut extrem de dureros actul sexual.

Și, totuși, întrebările de bază rămân: doamna Recamier a fost măritată cu tatăl natural? De asta a fost virgină până la 40 de ani? De asta n-a fost căsătorită niciodată cu bărbatul iubit, deși dragostea lor a durat 30 de ani?

„O rochie albă pe o canapea de mătase albastră”

Și, mai mulți bărbați celebri, inclusiv scriitorul și diplomatul François-René de Chateaubriand, au mărturisit că au avut relații emoționale intense cu Juliette. Da, între ea și François René Chateaubriand se naște o poveste de dragoste frumoasă.

E drept, și cu năbădăi, căci el, ca mulți bărbați ai vremii, și nu doar, a avut mai multe infidelități, pe care ea, femeie, deh, le-a iertat întotdeauna. El a înșelat-o cu seninătate, deși, spunea mereu că ea i-a fost muză, prietenă credincioasă, iubită.

Când a văzut-o prima dată în salonul Doamnei de Stäel, în 1801, Chateaubriand a afirmat: „O rochie albă pe o canapea de mătase albastră. Mă întrebam dacă văd un portret al candorii sau al voluptăţii. Nu s-a plăsmuit niciodată aşa ceva.”

Madame Recamier avea atunci 24 de ani, Chateaubriand 34. Dar în acel moment a fost doar remarca lui, nici măcar platonic nu s-a iscat ceva între ei. Viața a curs peste amândoi, ca peste toată lumea. S-au reîntâlnit în 1817, când ea avea 40 și el 50 de ani, și și-au început dragostea. S-au iubit fără să se căsătorească. N-au avut copii.

Doamna Recamier exilata

Doamna Recamier, după cum se spune, nu era doar frumoasă, inteligentă, pasionată de artă și de literatură. Era o femeie morală și bună. În timp ce bărbații o adulau, femeile o îndrăgeau, o copiau, o voiau de prietenă. Mai rar așa ceva în zilele noastre!

Mai ales în domeniul modei o copiau, unde Juliette era întotdeauna, prin ce și cum purta, un model. Așa se face că, de la primele zile ale consulatului francez și până la sfârșitul Monarhiei din iulie, casa Juliettei Récamier, cu saloanele ei luxoase și elegante din Rue de Mont Blanc din Paris, a fost cam principalul loc de întâlnire ale societății literare și politice pariziene.

Oaspeții săi erau foști apropiați ai familiei regale, precum generalul Jean Bernadotte sau generalul Jean Victor Moureau. Dar, prietenia doamnei Recamier cu Joséphine de Beauharnais și cu Germaine de Staël a făcut să cadă în dizgrația lui Napoleon Bonaparte.

De fapt, mai trebuie adăugat că, prin madame de Staël, madame Récamier a făcut cunoștință cu Benjamin Constant, activist și scriitor elvețiano-francez, ale cărui gesturi politice din ultimele zile ale Primului Imperiu Francez și ale primei restaurări a Bourbonilor au făcut-o de-a dreptul pe Juliette persona non grata.

Din ordinul lui Napoleon ea a fost exilată din Paris. Întâi la Lyon, unde se născuse, apoi la Roma și la Napoli. Aici a fost în relații extrem de apropiate cu Joachim Murat și cu soția acestuia, Caroline Bonaparte, care complotau atunci cu Bourbonii.

Juliette de Recamier l-a convins pe bunul ei prieten, Benjamin Constant, să pledeze în favoarea pretențiilor lui Murat într-un memorandum adresat Congresului de la Viena și, de asemenea, l-a determinat să ia o atitudine hotărâtă împotriva revenirii lui Napoleon în timpul Celor o sută de zile.

Între timp, Jacques-Rose, soțul – sau tatăl? Sau și una și alta? – ei, cam ajunge la fundul sacului cu bani. Averea se spulberă, fără să fie ghilotinat, și el se confruntă cu probleme financiare teribile.

În 1805, Juliette a vizitat-o pe Madame de Staël care se afla atunci la Coppet, în Elveția, pentru a discuta despre un eventual divorț de acum falitul ei bărbat, mai ales că primise propunerea de a se recăsători cu prințul Augustus al Prusiei.

Chestiunea e că nici n-a divorțat, nici n-a mai locuit cu domnul Recamier, nici nu s-a căsătorit cu prințul. Și, nici de altfel, cu bărbatul pe care l-a iubit până când a închis ochii, François-René de Chateaubriand. Deși, cu averea pierdută, Juliette a continuat să primească vizitatori în apartamentul său aflat lângă Abbaye-aux-Bois, o mănăstire cisterciană de pe Rue de Sèvres.

Spre sfârșitul vieții, madame Recamier era aproape oarbă. Făcuse două operații de cataractă – hopa! Se făceau atunci astfel de intervenții chirurgicale? – dar ambele au fost doar niște eșecuri medicale. Sănătatea ei s-a înrăutățit și, destul de repede, s-a stins. Dar nu de problemele pe care le avea, ci în timpul unei epidemii de holeră.

Pesemne că sistemul imunitar o trădase. Doamna Recamier, care suportase să fie măritată cu tatăl natural, să rămână virgină până la 40 de ani, să iubească 30 de ani un bărbat care să nu-i aparțină, deci, neînvinsă de secrete și de intemperii sufletești, a fost răpusă de holeră.

Juliette avea 71 de ani și, pe piatra de mormânt din cimitirul din Montmartre, unde e îngropată, scrie că data decesului s-a produs pe 11 mai, 1849. Deși a avut o dragoste de 30 de ani cu François-René de Chateaubriand, n-a rămas cu el și-n moarte. Doamna Recamier își doarme somnul de veci alături de soțul ei care, se prea poate să-i fi fost tată, și care murise în 1830, dar și alături de părinții ei.

Se spune că madame Recamier își scrisese, în timpul vieții, memoriile. Cu detalii și informații foarte prețioase. Dar, când a simțit că se stinge de holeră, a lăsat cu limbă de moarte să se distrugă tot ce scrisese. Lucru care s-a întâmplat.

Amélie Lenormant, o nepoată pe care Juliette a adoptat-o, a scris o biografie a doamnei Recamier, publicată în 1859. Aici, sunt făcute publice foarte multe scrisori primite de madame de Recamier de la prietenii ei celebri. Corespondența în original este acum păstrată de departamentul de manuscrise al Bibliotecii Naționale a Franței.

Doamna Recamier și recamierul

Portretul doamnei Récamier (în franceză Portrait de madame Récamier), cel care a fost cărămida poveștii care avea să se tot scrie, este o pictură în ulei realizată în anul 1800 de pictorul francez Jacques-Louis David. În acest tablou este reprezentată doamna Juliette Récamier așezată pe o sofa.

Portretul este intenționat neterminat de către pictor. Pentru că a aflat că unul dintre ucenicii săi fusese angajat înaintea lui ca să picteze același model. Când madame Recamier a luat legătura cu David, i-a scris: „Dacă este vorba de ședințe, voi fi la dispoziția dumneavoastră”.

Dar, încăperea prea întunecoasă și lumina care cădea de prea sus nu i-au prea convenit lui David. El a început să picteze acest portret în mai 1800, dar l-a lăsat neterminat când a aflat că François Gérard (unul dintre ucenicii săi) fusese angajat înaintea lui să picteze un portret al aceluiași model (portretul lui Gérard a fost terminat în 1802). Imaginea unei femei cu capul întors în spate, peste umeri, a fost folosită în 1814 de Jean Auguste Dominique Ingres în pictura sa Marea odaliscă.

Tabloul are format orizontal și o reprezintă pe Juliette Récamier într-o poziție semi-alungită pe o sofa în stil Empire, îmbrăcată ca o modernă vestală virgină, cu corpul întors pentru a sugera castitate. Portretul Juliettei Récamier ne trimite cu gândul la antichitate.

Puritatea liniilor desenului și economia elementelor decorative, rochia cu talie ridicată și coafura înaltă, liberă, naturală și nepudrată nasc impresia că doamna de la sfârșitul secolului al XVIII-lea reprezintă idealul frumuseții antice.

David a portretizat-o ca pe o eroină a Republicii sau ca pe o protagonistă a Imperiului, pe când ea era opusă ideologic ambelor forme de organizare. Ea este întinsă pe o parte, partea superioară a corpului fiind răsucită. Juliette Récamier este îmbrăcată cu o lungă rochie albă în stil antic și cu picioarele goale.

Nu poartă bijuterii și nici nu este machiată, iar părul scurt și creț este strâns într-un sobru stil roman cu o panglică. Ea se află pe o canapea, cu brațul stâng sprijinit pe două perne și cu mâna dreaptă se află pe picior. Doamna Récamier este văzută de la distanță, astfel că fața pare a fi destul de mică, ceea ce face la final să se vorbească mai puțin despre portretul unei persoane și mai mult despre idealul de eleganță feminină.

Ambientul este clasic: un tip de divan care este cunoscut de atunci ca recamier, o banchetă pentru picioare și o lampă romană. Acest tip de mobilier roman tocmai fusese descoperit în urma săpăturilor arheologice recente de la Pompei și Herculaneum.

Unul dintre aspectele cele mai inovatoare ale acestei lucrări este formatul său orizontal, neobișnuit pentru un portret și mai apropiat picturilor unor scene istorice sau mitologice. Tabloul, din cauza supărării pictorului, nu a fost semnat.

Juliette Récamier a mai fost pictată și de Frimin Massot în 1807.

Doamna Recamier a rămas în istorie ca femeia frumoasă măritată cu tatăl natural, dar și ca virgina de până la 40 de ani, la fel cum a rămas iubita de 30 de ani a unui bărbat cu care n-a fost niciodată căsătorită.