Doar sănătate! Vine o vreme când doar sănătatea contează…

Ne agităm, noi, oamenii, ne ambalăm, ne omorâm, să avem de toate, să facem de toate, să nu ne lipsească nimic, să fim în rând cu alți oameni, să ne fie confortul cu un grad mai ridicat. Și uităm, prinși în vâltoarea vieții, că trebuie, ca să le facem pe toate și să avem de toate, să fim și sănătoși.

E o condiție esențială, însă noi avem mereu alte priorități. Lăsăm, astfel, sănătatea în plan secund. Nu ne gândim niciodată că doar sănătate ne-ar trebui. Nu dăm importanță unor semne vădite, nu luăm în calcul că ni se poate întâmpla și nouă să avem astfel de probleme, ne neglijăm pe noi în cel mai bicisnic mod.

Cum ar veni, las-o, mă, că merge așa. Dar, vine o zi când o problemă sau alta de sănătate ne pune jos. Și realizăm dintr-o dată, nu doar că avem nevoie de medici, de medicamente, de intervenții serioase, ca să mergem mai departe, ci și că suntem vulnerabili și neputincioși în fața vieții.

Și nimic dintre cele pentru care am luptat să facem și să avem, nu mai contează. Doar sănătatea e acum prioritară. Desigur, sunt și oameni care sunt în cealaltă extremă: îi îngrijorează orice nimic, își fac probleme pentru orice, merg să facă analize și investigații medicale o dată la două săptămâni, înghit, preventiv, tot felul de pastile.

Eu, personal, cunosc și din ăștia. Dar cei mai mulți dintre noi o lăsăm pe mâine, pe mai încolo, pe într-o zi, pe când o fi nevoie. Și, în fond, doar sănătate ne-ar trebui. Pentru că, într-un chip magic, sănătatea e mai bună ca orice.

Zile bune, adică destule, am fost, cu frecvență de ceasornic, într-un mare spital din București. Desigur, nu ca să admir holurile proaspăt spălate ori să cad în extaz în fața saloanelor arhipline. Am fost, cum ar veni, cu treabă.

Atât de mult am fost, că m-am împrietenit cu toți portarii, cu toate infirmierele și cu toți infirmierii – sunt, da, și bărbați, care fac meseria asta – cu toate asistentele, cu toți brancardierii, cu destui medici dintr-o secție. Cu liftierele, nu. Ele sunt, de departe, cea mai frustrată categorie de personal dintr-un spital.

Cele mai mari acrituri și cele mai pornite persoane. Și asta pentru că ele nu primesc, ca oricare altă categorie, bani pentru ceva servicii. Și să le dai ceva, tot la fel se poartă, ba, deși ai dat, cum se spune, dreptul, tot nu te lasă în liftul mamei și neamului lor și te trimit pe scări o sută de etaje. Sunt, ca să zic așa, Stan Pățitul.

E atât de multă suferință într-un spital, atâta durere, atâta chin, că nu poți să rămâi, om normal, imun la toate astea. Te pătrund toate frământările și toate durerile, te-ncarci cu ele, le iei, fără să vrei și fără să știi, acasă cu tine, le simți când stai la televizor, te năpădesc, noaptea, când încerci să adormi, te copleșesc toate, destulă vreme după ce nu te mai duci la spital.

Doar să ai nervi de fier, de oțel, de beton armat, ca să nu îți pese de toate astea. Adică să lucrezi într-un spital. Așa te obișnuiești cu tot și nu te mai mișcă lucruri de genul ăsta.

Ceea ce vreau să spun, deși poate că n-am fost tocmai coerentă, e că ar trebui să luăm în calcul, în cotidianul tern, și sănătatea. Să turăm motoarele mai puțin. Să ne gândim mai mult la noi. Să avem mai multă grijă de noi. Căci, vine o clipă când doar sănătatea contează. Doar sănătatea!…