Doctorul de fântâni

Am, așa, o senzație că nici voi – am fost în aceeași situație până acum – nu prea știți ce e ăla doctor de fântâni, cum am scris eu, în titlu. Și, vă întrebați, poate: cum doctor de fântâni, ce, fântânile sunt oameni ca să aibă nevoie de doctor?

Ele au apă bună, cristalină, rece și atât. Ce doctor… Desigur, unde mai există fântâni, căci ele, din păcate, au dispărut, ca să zic așa, din peisajul mioritic. Cine să mai aibă nevoie de ele, biete relicve din alte timpuri? Ei, bine, sunt în măsură să spulber orice urmă de neștiință. Am văzut acum, cu ochii mei, cum ar veni, un doctor de fântâni.

A venit să sleiască – ăsta e termenul folosit la țară – fântâna din curtea noastră. Altfel spus, să desfunde izvoarele din străfundurile pământului, de unde scoatem noi apă. E drept, doar pentru udat grădina, nu și pentru băut, că ne-am emancipat și noi, ca tot natul.

Are – fântâna, vreau să zic – mai bine de o sută de ani (a fost făcută în 1916, an greu, de război și de jale), și se pare că nu a fost… tratată niciodată. Zidire trainică, nu de mântuială, ca azi. Doctorul cred că bate spre 40, ca vârstă. Și cred că și la kilograme tot pe acolo. N-are mai mult de 1,50 la înălțime, cu șapcă – poartă șapcă în vreo trei culori, ca să-l protejeze de soare, dar și pentru că e țăran autentic, care nu poate ieși în lume fără să aibă capul acoperit – cu tot și vorbește mult, tare, apăsat, de zici că se ceartă în permanență cu cineva.

Dar nu se ceartă, e un om bun, vorbește ca toți oamenii de la țară, care strigă peste garduri, unii la alții, care se rățoiesc la animale, care se iau, din când în când, de piept cu vâltoarea câmpului dat în pârg. Aud că… doctorul a fost fruntaș pe ramură la datul de dușcă al țuicii. Și vodcii și romului și rachiului și… ce mai, numai tărie bea. Dormea pe șanț de… fruntaș ce era.

Acum, nu se mai atinge nici de cafea. A avut o revelație că dacă mai trage la măsea, îi trage și groparul din sat clopotele. Și s-a lăsat de băutură. Nici să nu-i mai audă numele. Abia de a băut niște suc de vișine la noi – beau că-i original, doamnă, e făcut în casă, că dacă era de-ăla de la prăvălie, nici mâna nu puneam pe el – și s-a apucat cu temeinicie de treabă. Întâi, cu motoare și furtunuri, a fost secată fântâna.

Mă rog, cât s-a putut. Apoi, viteazul… doctor de fântâni s-a urcat pe găleata fântânii și a coborât, ținându-se de lanț și cu cazmaua în mână, în adâncuri. Lângă fântână, doi bărbați vânjoși învârteau cu grija roata puțului. Și eu, care mă flenduream curioasă prin jur. Căci, v-am spus, până acuma n-am avut onoarea să fiu în preajma vreunui astfel de personaj.

Călare pe găleată, doctorul ne încuraja pe toți: stați, bă, liniștiți, că e doar o gaură cu nițică apă, nu se întâmplă nimic. Și, ajuns la izvoarele puțului, omul striga: trage încet, lasă lanțul ușor, prinde repede găleata, că am încărcat-o cu nisip, hai că am găsit niște cataroaie de pietre…

Din când în când, pentru că apa era foarte rece, striga să fie ridicat cu aceeași găleată la suprafață, pentru că nici echipamentul lui de protecție nu îl ferea de fiorii de gheață din adâncuri. La un moment dat, a pus, ca un doctor adevărat, diagnosticul fântânii: băi, oameni buni, la buduroiul cinci din pământ s-a produs o fisură.

Nu e mare, dar pe acolo lăcrămează puțul, domn’le. Pe acolo intră nisipul, de înfundă izvoarele. Lăcrămează fântâna… Îl citez, desigur… Asta, nu doar că mi-a plăcut foarte mult, dar m-a și impresionat. Mi-a atras atenția. M-a tulburat. Ca apa aia scoasă din fundul pământului, neagră ca Dunărea când lovește Rastul, care, în jet imens, a năpădit întâi primul rând de trandafiri, apoi gladiolele și daliile și cârciumăresele din grădina mea, căci apa trebuia aruncată undeva.

Hmm… Lăcrimează fântâna. Cine ar fi zis că și fântânile, nu doar băieții sau bogații, plâng? Și, mai apoi, cu ochii la gălețile de nisip răsturnate alături, doctorul a zis: domn’le, ăsta e nisip mare, bun de tencuit o casă… Îl puteți folosi, zău… Acum, omul a astupat crăpătura din genunile pământului, ca să oprească lăcrimarea și e la masă, cu ceilalți. Iar eu m-am grăbit să vă povestesc și vouă despre doctorul de fântâni și despre cum lăcrima a plâns fântâna zbuciumat noastră.