Domnişoara bibliotecară

O știu de o veșnicie, de pe vremea copilăriei mele. De fapt, în clasa I, am picat pe capul ei, la biblioteca – scuzaţi cacofonia, dar asta era titulatura – comunală, unde lucra. Şi, cu fermitate, i-am spus că vreau să împrumut şi eu cărţi de la bibliotecă. Da, cărţi. Mai multe cărţi. Nu una singură. Eu eram o gâgâlice. Ea, deşi i se spunea domnişoara bibliotecară, femeie în toată firea.

Avea – şi are şi acum – un coc imens, ridicat înalt, foarte înalt pe creştetul capului. Aşa că, atunci, cu cocul ăla, îmi părea imensă. Dar, susţineam cu nonşalanţă că vreau cărţi de la bibliotecă. Ea m-a privit, mirată şi intrigată, în egală măsură, şi m-a întrebat, serioasă: „Ce să faci tu cu cărţile? Ce, ştii să citeşti?” „Da, ştiu să citesc!” „Nu mai spune! Păi, ce clasă eşti, ca să ştii să citeşti?” „Clasa I A, dar ştiu să citesc!” Chiar ştiam. Mă învăţaseră ai mei, încă de pe când aveam cinci ani. Asta, cred, ca să scape de corvoada de a-mi citi, în fiecare zi şi-n fiecare dimineaţă şi-n fiecare seară, o tonă de poveşti, cum ceream şi insistam eu. Bibliotecara m-a privit oarecum neîncrezătoare: „Fugi de aici. Poate ştii şi tu două, trei litere, acolo, dar nu ştii să citeşti într-o carte. Când înveţi să citeşti bine, vii la mine, facem fişă şi îţi dau cărţi!”. Fir-ar să fie, de ce nu mă crede, mă întrebam, că eu chiar desluşesc bine buchiile. Citisem acasă toate cărţile pe care mi le cumpărase tata. Un vecin, care mă văzuse că mă îndeletnicesc mai mult cu hârţoagele, decât cu zbenguiala, îmi dăduse şi el trei cărţi. Să fie ale mele. Şi, acum, aveam nevoie să citesc altceva. Iar domnişoara bibliotecară, uite, nu are înţelegere pentru problema mea. Totuşi, cum eu nu plecam, deşi femeia îmi spusese, clar, că altă dată facem fişă, i se face milă de mine şi îmi zice: „Bine, uite, facem aşa. Îţi aduc eu, la întâmplare, o carte. Şi dacă ştii să citeşti din ea, îţi dau cărţi acasă”. Am trecut, cu brio, testarea aceea şi am devenit prietene. A văzut că am grijă de cărţi, că nu le îndoi colţurile, că nu le rup paginile, că nu mâzgălesc prin interiorul lor, că nu pun cana cu lapte pe ele şi, întotdeauna, îmi păstra, puse bine, deoparte, toate titlurile şi toţi autorii despre care întrebam. Ba, îmi recomanda, văzând că sunt interesată, chiar pasionată, şi ea alte cărţi. Prin gimnaziu, unii colegi, răutăcioşi, râdeau de ea că-i fată bătrână. Că nu e firesc, ziceau ei, având o vârstă, să i se spună domnişoara, şi nu doamna. Mă certam, mă băteam, chiar cu ei, deşi eram un copil cuminte, în general, îi luam apărarea, ca unei persoane apropiate, ca unei bune prietene. Domnişoara bibliotecară ţinea şi ea la mine. Se bucura de toate reuşitele mele la olimpiade, la concursuri literare, la examene. Nu îmi spunea cu vorbe, dar ştiam că are încredere în mine şi se făleşte că şi ea m-a pus, oarecum, pe linia cărţilor. Când am plecat la şcolile de la oraş, n-am mai ţinut legătura cu ea. O salutam, doar, dacă ne întâlneam, când veneam acasă. Mă întreba, simplu, cum o duc, îi răspundeam, dar atât, eu nu îndrăzneam să o întreb pe ea acelaşi lucru. Acum, eu şi domnişoara bibliotecară ne-am tot întâlnit printre morminte, în cimitir. Plângând persoane dragi şi făcând colivi. A îmbătrânit. De data asta, mi se părea mică, pierdută, amărâtă. Doar cocul acela înalt, acum cu părul tot mai gri, tot mai alb, a rămas la fel. Şi, pe marginea mormintelor, vorbind ca două prietene vechi ce ne aflam, mi-a spus ce nu spusese, în atâţia ani, mai nimănui. Nu s-a măritat niciodată, pentru că logodnicul ei, bărbatul cu care urma să facă nuntă, a murit înainte de acest eveniment cu câteva săptămâni, încercând să evite, pe un podeţ, la volanul maşinii în care se afla, un cârd de gâşte. A intrat în parapeţii podului aceluia, a căzut în apă şi, deşi nu era mare apa, nici înalt podul, a murit, mutilându-şi, în cădere, întreg chipul. Bărbatul acela era de undeva, din Oltenia. Ea s-a dus la înmormântare, acolo, departe de satul nostru şi, nu ştiu din ce considerente, nu a spus nimănui că el a murit. Doar că nu au mai făcut nunta. Poate, cum spune acum, pentru că, în adâncul sufletului ei, a sperat că în coşciugul acela nu e el, e altcineva… Şi, nebuneşte, a aşteptat ca el să dea un semn.

A trecut, astfel, viaţa. Acum, e, după cum spune, şi ea la capăt de drum. Şi, ca să nu ia cu ea, la plecare, taina asta, mi-a spus-o, printre morminte, pe fondul durerii care ne macină pe amândouă, mie, fata aia cât un ghem, cu pampoane în creştetul capului, care insistam să îmi dea cărţi să citesc. Eu, recunosc, cărţi nu am avut la mine, să-i dau. M-am legat, doar, în sinea proprie, să-i spun povestea mai departe.