Domnul Puric: o candidatură de neînțeles

A pătruns în spațiul public ipoteza unei candidaturi AUR la Președinția României care ne amuză. Dar ne și descumpănește. Vedem aici o candidatură de neînțeles. Domnul Dan Puric, actor și pantomim reputat, se află în teste în vederea candidaturii. Testul primordial, credem noi, ar fi o vizită la un psihiatru onest.

De fapt, testul de care vorbim ar fi recomandabil întregului grup de politicieni finanțați de Kremlin. Și nu vorbim aici de traseiștii jalnici, ci de cei care exprimă constant poziții antieuropene, antiNATO, antidiversitate, antidemocrație. Domnul Puric e gata să renunțe la o reputație profesională solidă și își asumă o candidatură de neînțeles.

Cu domnul Puric situația e gravă. Fiindcă, spre deosebire de liota pseudo-politică din anturajul lui Simion, domnia sa este o persoană tobă de carte. Sau, mă rog, tobiță. Spre și mai mare deosebire de grohăitorii neaoșiști, domnia sa are o meserie. Pe care o practică. La care se pricepe. Este un actor foarte bun. Este un pantomim de excepție. De aceea devine extrem de dificil de înțeles de ce ar pune în primejdie un statut social respectabil pentru a candida pentru o funcție care l-ar obliga să devină o marionetă. Sunt greu de detectat motivațiile lăuntrice ale unei asemenea tentative.

Domnul Puric este foarte departe de lumea politicului românesc. Nu știe cu ce se mănâncă. Nu știe cum arată mocirla negocierilor care nu au aproape deloc legătură cu destinul nostru național. Domnia sa este mai degrabă un teoretician al Puterii. Este bântuit de viziuni și fantasme de extracție legionară. Domnia sa încearcă să fie un nou Nae Ionescu. Profesorul care a fundamentat ideologic Mișcarea Legionară a anilor 30.

Contextul istoric al mişcării

Potrivit istoricului Marin Pop, legăturile, mai mult sau mai puţin dovedite, ale intelectualităţii interbelice cu Mişcarea Legionară pleacă de la Nae Ionescu, ”Profesorul”, cum era numit în epocă, care era mentorul lui Mircea Eliade şi a celorlalţi tineri scriitori în afirmare la acea vreme – Constantin Noica, Emil Cioran şi alţii. Nae Ionescu era un apropiat al prinţului Carol, fiind cel care a pregătit opinia publică pentru restaurarea acestuia. După instalarea la tron al lui Carol al II-lea, ”Profesorul” are un rol important în regimul vremii, fiind considerat un consilier al regelui. Potrivit istoricului, Carol al II-lea ar fi încercat, după venirea la putere, să şi-i apropie pe legionari pentru a-i avea de partea sa, context în care este posibil să se fi creat şi legăturile dintre Nae Ionescu, Legiunea Arhanghelului Mihail, numită şi Mişcarea Legionară, constituită în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu.

adevărul.ro: Mişcarea Legionară a fost, potrivit lui Petre Ţuţea, „o mişcare de revigorare creştină şi naţională din acest veac”, la care „toate marile personalităţi româneşti au aderat … fiindcă nu exista decât poziţia radicală faţă de influenţa nefastă a bolşevismului rusesc. Mişcarea Legionară era singura mişcare de dreapta teologal fondată„. Dorinţa de se opune, măcar la nivel conceptual, bolşevismului, i-a făcut pe mai toţi intelectualii vremii să simpatizeze cu Mişcarea Legionară. Implicarea lor în mişcare a făcut şi face încă obiectul unor vii dezbateri. adevărul.ro ne recomandă, pentru o mai bună înțelegere a fenomenului legionar, carte domnului Claudio Mutti – ”Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier”.

Ca mulți alți vizionari, domnul Puric locuiește, parțial, într-un patologic care se autoalimentează. Ține prelegeri. Emite teorii. Și ajunge să le creadă. Dublează efortul de a convinge cu un talent actoricesc indiscutabil. Nimic periculos în asta. Câtă vreme propovăduiește elucubrații în nume propriu și mai găsește și ceva audiență, impostura e benignă. Atunci când decide să promoveze un amestec de concepte ideologice, extrase din esența legionarismului interbelic și însăilate confuz, din postura de candidat la Președinția României… trebușca se schimbă radical. Pentru că devine periculos. Fiindcă iese din stand-up philopoliticomedy și devine propagandă deșănțată. Găsim sigur o lege care sancționează propagarea discursului împotriva ordinii constituționale în vigoare. Legile noastre, însă, nu reușesc să reprezinte vreun obstacol atunci când e vorba despre propagandă. Fiindcă ar fi nevoie de slujbași ai Legii capabili să discearnă între diferitele tipuri de discurs. Și nu e cazul…

Sigur, cu domnul Puric e ca și cu televizorul. Nu-ți place programul, îl schimbi. Sau închizi sursa. Curiozitatea pură ne îndeamnă să ne imaginăm cum ar arăta discuțiile față-n față ale domnului Puric cu ceilalți potențiali candidați la Președinție. Ar face vreunul dintre ei față verbiajului atent controlat al domnului Puric? Ar fi vreunul capabil să-i demonteze argumentațiile articulate pe scheletul unei ideologii defuncte dar, inexplicabil, resuscitate? Aici vedem o mare problemă. Fiindcă, o știți bine, în țara orbilor, chiorul (devin)e împărat.

Ne vine, în sprijinul celor afirmate mai sus, o postare mai veche a maestrului Andrei Pleșu:

„Domnul Dan Puric a ieșit din sfera [actoriei, n.n.] unde este cu adevărat competent, înalt competent. A făcut un sindrom de guru. Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citești. […]

Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit, la nume, probleme și concepte despre care nu are decât o informație de dicționar, sau din auzite. Nu poți scoate din pălărie, una-două, pe Toma din Aquino, pe Ambroise Paré, sau pe Platon, dacă nu ai avut cu ei un comerț cât de cât consistent. Eu unul nu înțeleg de ce face asta domnul Puric. În termeni creștini, i-aș vorbi de „slavă deșartă”: vrea să pară altceva decât este.

La cât e de inteligent și de angajat spiritual, aș fi așteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să învețe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învățat.

Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a națiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârșirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscălești? Suntem unici, persecutați de tot mapamondul, singurii creștini adevărați, speranța lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii„, scria Andrei Pleșu pe pagina sa de Facebook.

Și am mai putea vorbi despre ceva. Domnul Puric nu bifează câteva dintre cerințele actuale ale funcției supreme în Statul Român. Fișa postului prevede câteva date obligatorii: să aibă cel puțin 1,90 înălțime, să aibă prestanța unui stâlp de telegraf, să vorbească prost limba engleză, să fie docil și respectuos față de birocrații occidentali, să nu aibă umor și să execute, atunci când e cazul, ordinele venite de la Partid.

Așa cum îl cunoaștem, domnul Puric nu îndeplinește aceste criterii.

De aceea rămânem la convingerea că avem de-a face cu o candidatură de neînțeles.

Și ne vine foarte greu să ne imaginăm o conversație între Dan Puric și oricare dintre maimuțele cu cravată de la AUR. Dar, cine știe, domnul Puric este și pedagog. Poate se va mai ridica puțin nivelul pe-acolo. Weltanschauung-ul, ca să zicem așa.