Electrocasnicele anilor 80: „Fram”, „AlbaLux”, „Record”. În anii 50, românii din marile orașe găteau la lampa cu gaz

Arsenalul de aparate și echipamente electrocasnice care ne fac mai comfortabilă viața de fiecare zi, ne perturbă capacitatea de a înțelege situația din România anilor 50-60, când în foarte puține case exista un frigider, o mașină de spălat sau un aspirator.

Este aproape imposibil de imaginat astăzi ce se întâmpla în bucătăria unei familii la începutul anilor de comunism, adică prin anii 50-60. Povestea ar trebui să înceapă de la ce nu exista. Spre exemplu, nu existau cele două electrocasnice de bază: aragazul și frigiderul.

Aragazul fusese brevetat în Statele Unite pe la 1820, iar frigiderul pentru uz casnic fusese lansat pe piața occidentală în 1918. Nu știm ce s-a întâmplat la noi în perioada interbelică, dar cu certitudine la începutul anilor de comunism în România nu le erau accesibile oamenilor simpli, nici frigiderele, nici aragazele,.

Așa că prin anii 50 în cartierele marilor orașe mâncarea încă mai era gătită la soba cu lemne sau la lampa cu gaz lampant, un carburant de tipul motorinei. O cafea sau un ceai se mai făceau și la o spirtieră, care funcționa cu cuburi de spirt solid sau cu spirt medicinal.

De voie, de nevoie, adeptele gătitului la soba cu lemne rămăseseră  în general doamnele mai în vârstă, care aveau suficientă răbdare și știau toate secretele sobei cu plită, de obicei un „godin” din fontă, căptușit cu cărămidă de șamotă.

Lampa cu gaz – „aragazul” anilor 50. În marile orașe, rețele de „găzării”

În perioada anilor 50, echipamentul cel mai răspândit la orașe, dar și la sate, era lampa cu gaz. I se mai spunea și „primus”, definiția din dicționar fiind „aparat casnic pentru gătit care folosește drept combustibil petrolul lampant”. Avea un rezervor în care se punea gaz lampant, un fitil circular din material textil și un sistem prin care era reglat fitilul în zona flăcării. După ce dădea foc fitilului, utilizatorul putea să obțină o flacără mai intensă mărind fitilul, iar dacă voia o flacără la „economic”, îl reducea.

Lampa cu gaz avea trei dezavantaje, emana un miros specific, de gaz, scotea fum, iar prepararea mâncării lua destul de mult timp. Pe lângă aceste dezavantaje mai era și pericolul ca lampa cu gaz să ia foc.

Urmare a faptului că gazul lampant avea o largă utilizare, în acea perioadă, străzile marilor orașe erau împânzite de „găzării”. Spre exemplu, în cartierele Galațiului, „găzăriile” întreprinderii de stat „Peco” erau la fel de dese ca și alimentarele și aprozarele.

În anii 70 a fost experimentată și „bucătăria electrică”, la 380 de volți

În timp, lămpile cu gaz au fost înlocuite cu reșourile electrice, care aveau dezavantajul că li se ardeau rezistențele foarte des, dar eliminau două din neajunsurile lămpilor, mirosul de gaz și fumul.

Mai târziu, prin anii 70, „bucătăria electrică” devenise o comandă de partid și spre exemplu, la Galați au fost construite în cartierul „Siderurgiștilor”, mai multe blocuri cu bucătăriile racordate la o rețea electrică de forță, de 380V, ce permitea utilizarea unor plite electrice de marte putere. Astea erau destul de scumpe, dar aveau avantajul că nu conta cât consumă, din cauză că fiind perioada de glorie a construirii hidrocentralelor, energia electrică era ieftină.

 La ce erau bune sindicatele? La repartițiile de aragaze!

Revoluția din bucătăriile românilor s-a produs spre finalul anilor 60 când au apărut aragazele alimentate de la butelii cu gaz lichefiat. Erau produse la fabrica „1 septembrie” din Satu Mare. Fabrica fusese specializată în reparații de locomotive, a fost naționalizată și din 1951 a fost profilată pe producția de sobe cu 2, 3 sau 4 ochiuri.

Pe la sfârșitul anilor 50 s-a trecut la producerea aragazelor „Ignis” și „Carpați”. Dar, cum producția nu putea fi pe măsura cererii, a fost impus un sistem foarte strict de repartizare a aragazelor numai „oamenilor muncii”, prin sindicat. Se făcea o listă, fiecare salariat își aștepta rândul și când se întâmpla minunea, liderul de sindicat îl chema și îi dădea o repartiție cu care se prezenta la depozit pentru a-și cumpăra aragazul.

În principiu, mai mult astfel de atribuții justificau existența sindicatului într-o întreprindere socialistă, altfel sindicatul era tot un fel de „organizație de bază”, iar liderii de sindicat erau tot un fel de secretari de partid, care rareori aduceau vorba despre condițiile de muncă sau salarizare și se ocupau cu mult aplomb de repartizarea de apartamente, aragaze, televizoare sau bilete de trimitere în stațiuni balneo-climaterice, la odihnă și tratament.

Schimbarea buteliei, calvarul care se repeta în fiecare lună

Comfortul adus de apariția aragazelor a fost diminuat de un mare dezavantaj: era necesară schimbarea buteliei atunci când se golea. În general, o butelie asigura consumul unei familii pe o lună. Pe atunci, existența rețelelor de gaze naturale în orașe era nesemnificativă. Schimbarea buteliei goale cu una plină se făcea la „centrele de butelii” în care fuseseră transformate fostele „găzării” ale „Peco”. Numai că ritmul în care reușea statul să aducă butelii nu ținea pasul cu ritmul în care românii își foloseau aragazele, așa că a apărut o nouă criză și implicit noi cozi, de astă dată la centrele de butelii.

Erau și perioade de criză extremă în aprovizionarea cu gaz lichefiat și așezatul la coadă începea de cu seară pentru cei care voiau să fie siguri că vor putea să își schimbe butelia. Mai puteau să aibă ceva speranțe și cei care trăgeau un pui de somn, pentru că a doua zi mergeau la serviciu și abia pe la 3 dimineața apăreau din noapte cărându-și butelia. Stăteau ca pe jar până la 8-9 dimineața când venea „mașina cu butelii” și se afla și câte „au adus”. Dacă venea o mașină cu 40 de butelii, în loc de una cu 120 sau 160, o parte din cei aflați la coadă înțelegeau că au venit degeaba și vor avea parte de încă o noapte albă, la coadă. Așa că schimbarea buteliei era un calvar, mai ales iarna.

De la „butelia – cadou la nuntă” la expresia „cu ochii ca pe butelie”

Statul repartiza fiecărei familii o singură butelie. În aceste condiții a apărut piața neagră și la rubricile de mică publicitate au început să apară anunțuri de genul „vând butelie”. Au fost perioade în care prețul ajungea la cinci mii de lei, sumă care însemna cam 2-3 salarii.

După ce au devenit un echipament atât important, buteliile se făceau cadou la nuntă, se moșteneau, se furau.

Un efect imediat al importanței pe care o căpătase butelia în viețile românilor a fost apariția unei avalanșe de furturi de butelii. Devenise un fenomen. Hoții care spărgeau o casă luau și bani și ce mai găseau pe acolo, dar niciodată nu plecau fără butelie, care era foarte ușor de vândut.

„Hoții de butelii” mizau pe avantajul că toate buteliile erau la fel. Puteai să prinzi hoțul pe stradă, cu butelia în spate, dar nu aveai cum să demonstrezi că-i a ta. Oricum, cel căruia i se fura butelia devenea un om disperat. În acest context, în acea perioadă a intrat în folclor expresia: „cu ochii ca pe butelie”.

Frigiderul „Fram”, fabricat de „Pirotehnia Armatei”

După 1960 au început să apară în comerțul socialist și frigiderele. Primele erau frigidere „Zil”, de producție sovietică, pe care nu și le permitea oricine. Apoi au apărut și frigiderele românești, marca „Fram”, cu răcire prin absorție, care funcționau cu amoniac.

Erau produse la Intreprinderea Mecanică Sadu, fostă „Pirotehnia Armatei” și care din 1963 a început și fabricarea frigiderelor tip „Fram 110 L” și „Fram 70 L”. Acest tip de frigider avea un mare dezavantaj, faptul că la un moment dat se oprea răcirea și trebuiau zdruncinate serios, chiar răsturnate, ca să își reia funcționarea.

După ceva ani a fost începută și producția de frigidere „Arctic” la fabrica din Găești, care nu mai erau cu amoniac, ci cu compresor și freon. Astea aveau defectul majoritar că li se ardeau bobinele de la compresor.

Mașinile de spălat „AlbaLux”, produse la uzina de AKM-uri de la Cugir

Tot în prima parte a anilor 60 au început să apară în casele românilor și mașinile de spălat. Dacă frigiderele erau produse la fosta „Pirotehnica Armatei”, mașinile de spălat erau produse la fabrica de armament de la Cugir, unde se făceau și pistoalele mitralieră „PM Md 63”, modelul autohton al AKM-urilor sovietice.

Uzina de la Cugir avea doua zone de activitate, cea „militară” în care se producea armament și muniție, care funcționeaza și în prezent și aceea „civilă”, la care se fabricau mașini de spălat și mașini de cusut și la care lucrau în special soțiile muncitorilor angajați la fabrica de armament. În total, 18.000 de angajați.

Producția seriei de mașini de spălat „AlbaLux” a început în 1963, de-a lungul anilor fiind lansate în fabricație zece modele. Primele modele „Albalux” nu aveau storcător. Modelul „Albalux 3”, cel mai cumpărat în anii 70, avea și cuvă pentru spălarea rufelor și storcător. Mai târziu a apărut și mașina de spălat care avea și o rezistență care încălzea apa din cuvă, dar cum se defecta prea repede a ieșit de pe piața din cauză că nu avea cumpărători.

În timp, mașinile „Albalux” le dădeau de furcă proprietarilor. În primul rând, se slăbeau curelele sau apăreau problemele la instalația electrică și astfel a apărut o nouă ocupație, „reparator de mașini de spălat Albalux”.

După ce în anii 50 erau produse în Europa primele mașini de spălat automate, acestea au apărut și la noi trei decenii mai târziu, după ce, în 1975, la Cugir a fost construită o nouă hală. Mașina de spălat „Automatic”, cu 12 programe a fost urmată în serie de mașina de spălat „Automatic Super”, cu 16 programe. Tot la Cugir erau produse și celebrele mașini de cusut „Ileana”.

Aspiratorul românesc „Record”, la concurență cu sovieticul „Ceaika”

Pe la sfârșitul anilor 60 au început să apară pe piață și aspiratoarele de praf. Seria aspiratoarelor „Record”, „Ideal”, „Practic” și „Junior”, produse la Electromotor Timișoara, a fost în umbra aspiratorului sovietic „Ceaika”, mai puternic și cu siguranță mult mai fiabil.

Anunțul „vând aspirator Ceaika” nu lipsea din paginile de mică publicitate din ziarele locale. Pe atunci erau la modă excursiile în Rusia, la Sankt Petersburg și foarte mulți dintre cei care mergeau într-o astfel de excursie își luau de acolo un asiprator „Ceaika” și ceva blănuri, preferabil de vulpe argintie și astfel își scoteau o bună parte din costul excursiei.

Aspiratorul „Ceaika” a confirmat caracteristicile produselor sovietice, era solid și nu se defecta nici dacă era trântit pe pardoseală. Aspiratoarele românești erau celebre pentru că se defectau foarte des periile, și chiar și doamnele începuseră să se priceapă la înlocuirea „cărbunilor”.

Primul televizor românesc, „VS 43”, avea carcasă de tablă și electrocuta telespectatorii

În anii 60 au apărut în România și primele televizoare. Evident, sovietice. Cel mai cunoscut era „Rubin 102”, care avea și „picioare”, fiind o mobilă în sine. În 1961 au fost fabricate la „Uzinele Electronica” din București primele televizoare românești pe baza unei licențe achiziționate de la firma „CSF” din Franța.

Au fost asamblate 14.000 de aparate, primul model fiind „VS 43 – 611”, în casetă de tablă, urmat apoi de modelele „VS 43 – 612” și „VS 43 – 613”, cu carcasă din lemn. Numele „VS” era o prescurtare a formulei „video – sunet”

Trecerea de la carcasele de tablă la cele de lemn a fost determinată de faptul că cele din tablă curentau ușor oamenii atunci când puneau mâna pe ele, dacă televizorul era în funcțiune.

De la la primele televizoare alb-negru și „lampa PL500” la „Chuck Norris versus Communism”

Au fost produse două noi modele de televizoare alb-negru, „Grigorescu” și „Național”, în baza unei licențe cumpărate din Japonia. Apoi a urmat lunga serie de televizoare alb-negru românești „Azur”, „Luchian”, „Miraj”, „Snagov”, „Diamant” și „Sport”. Primele televizoare alb-negru românești erau cu „lămpi” care se defectau frecvent.

A intrat în folclor „lampa PL 500”, care făcea „să se vadă” imaginea. Când aveau ocazia, mulți români își cumpărau o „lamă PL500” în plus, pentru că se găseau destul de greu și reparatorul radio-TV cerea câteva sute de lei în plus dacă aducea și propria „PL500”.

În 1984 au apărut primele televizoare color cu seturi din RDG, reprezentate de modelele „Telecolor 3006” și „Telecolor 3007”, urmate, la scurt timp, de „Telecolor 4106” și „Cromatic 01”. Televizoarele color au câștigat teren în anii 80 datorită amploarei pe care a luat-o în România sistemul „Video Home System” (VHS) care a lansat fenomenul „Chuck Norris versus Communism”.