De-ale Puterii: Epoleții României la întâlnirea cu Istoria

O să pătrundem puțin în șifonierul cu uniforme de paradă. Vom păși pe vârfuri, să nu fim prinși în exercițiul unei admirații vinovate. Ne-au plăcut întotdeauna uniformele și am preferat mereu să le acordăm toată încrederea.

Am crezut mereu că persoanele care și-au câștigat dreptul și competența de a îmbrăca superbele uniforme sunt, automat, niște eroi, niște persoane a căror demnitate militară este mai presus de orice. I-am identificat mereu cu noțiunea de Datorie. Până la capăt. De sacrificiu obligatoriu atunci când vine vorba despre cumpăna Țării. Astăzi, însă, a devenit foarte greu să vorbim despre Onoare militară. Fiindcă în ultimii ani, epoleții românești s-au compromis aproape iremediabil.

Mai întâi, Armata

Armata noastră și mai ales epoleții săi ceva mai strălucitori, au fost adânc implicate în ceea ce astăzi numim, oficial, revoluția din Decembrie 89. S-au dat atunci examene grele pe teme simple. Mulți nu le-au trecut. Au apărut atunci, la microfoanele comunicării confuze și emoționale, personaje cu epoleți foarte aurii care au demonstrat patriotism și convingerea că trebuie să-și facă Datoria în primul rând față de poporul român. Dar și epoleți reveniți din marginalizare, a căror noțiune de Onoare se deteriorase grav, până la statutul de trădător de Țară. A existat un personaj istoric, viitorul președinte Ion Iliescu, care s-a înconjurat de toți epoleții compromiși și am înțeles, ceva mai târziu, că era vorba de un plan. Trădătorii cu epoleți au fost rapid identificați chiar și de cuplul Ceaușescu, puțin înainte de execuție. Obiectivele loviturii de stat din 89 au fost consolidate cu ajutorul acestor epoleți, vizibili sau invizibili.

Cert este că:

Armata a tras în români, la Timișoara.

Armata a tras în români, în Piața Universității din București.

Armata a înarmat civili voluntari, la București. Această decizie a generat confruntări absurde, de cartier, între susținători ai aceleiași cauze. Au fost victime. Colaterale, așa cum le-ar fi definit Ion Iliescu.

Știu exact ce vorbesc, am fost de față.

Armata, până la urmă, a fost cu Noi. Așa s-a pus, la capătul liniei. S-a trecut cu mare indulgență peste crimele comise prin imprudență la comanda marilor epoleți, s-a trecut foarte ușor peste victimele Orașelor Martir, și când rostim acest cuvânt nu ne referim la Buzău sau alte asemenea locuri fără nici un martir real al Revoluției.

Apoi Armata noastră și epoleții ei strălucitori au reintrat într-o aură de visare cu îngeri frumoși. Au revenit pe primele locuri ale încrederii naționale în instituțiile Statului. Deși acolo, în birouașele noilor Epoleți, se încasau sacoșe consistente pentru contracte dubioase de modernizare și reechipare. Și se  succedau la Comandă tot felul de personaje care nu mai aveau de mult nimic de-a face cu Onoarea militară.

Apoi Internele

Epoleții Internelor au traversat Răscoala de la Bobâlna aproape neatinși de murdăria intervenției de partea Odiosului și a Sinistrei. Pe ici pe colo, câțiva prostănaci au mai încercat să folosească pistolul Makarov din dotare, dar milițianul din ei nu a făcut față până la capăt misiunii represive și a preferat să se ascundă până se limpezesc lucrurile. N-au reușit nici măcar să execute cuplul prezidențial, așa cum ar fi fost în sarcina Direcției Penitenciarelor, parte a Ministerului de Interne la vremea respectivă. Adică, nu a simțit nimeni că e nevoie de ei, atunci. S-a apelat tot la Armată. Parașutiștii de la Boteni și-au executat Comandantul Suprem, cel pe care juraseră să-l apere cu prețul vieții, la ordinele unui personaj legendar. Gelu Voican Voiculescu, un fel de securist-filosof a cărui viață ar fi trebui de mult să devină serial. Personajul purta niște epoleți grei dar invizibili și a intrat în legendă pentru un panseu care suna cam așa: Eu mă situez între metafizică și clitoris! În realitate Nea Gelu a pronuțat cuvântul catharsis dar ethosul popular a preferat să rețină formula mai ușor de înțeles. Deși, în umila noastră opinie, nici unul dintre cele două cuvinte nu are mare popularitate, fiind cuvinte deștepte care definesc organul superexcitabil al aparatului genital feminin și, respectiv, eliberarea de pasiuni, purificarea de emoții, în special de acelea de milă și teamă, prin intermediul artei. Clitoris. Catharsis. Și un băiat apărut din niciunde direct în inima Răscoalei. Gelu Voican Voiculescu.

Din rândul epoleților remarcabili ai Ministerul de Interne a sărit la fileu, la vremea respectivă, un zbir simpluț și tembel, Tudor Postelnicu, o slugă perfectă a regimului ceaușist. S-a remarcat mai cu seamă în timpul procesului televizat în direct, când a afirmat că a fost un moment când mintea i s-a întunericit și că a fost un dobitoc. Pentru foarte mulți dintre românii care urmăreau cu sufletul la gură procesul, a devenit destul de clar cam la ce nivel educațional se situau milițienii României, cu sau fără epoleți. Pentru toți cei care traversaseră, târâș, anii de umilințe ai regimului Ceaușescu era, totuși, evident.  

Și ceilalți epoleți ai Țării

Pompierii, grănicerii, vameșii pot să stea liniștiți. Nu despre ei este vorba.

O să vorbim aici despre cei mai importanți epoleți, așa cum s-au dovedit a fi mai ales anii post-Bobâlna 89.

Serviciile

Nu le putem numi secrete că nu mai era și nu mai e nimic secret despre existența și misiunea acestora. Sub Ceaușescu, au constituit aparatul de represiune. Secrete erau, poate, salariile și bugetul generos cu care erau pregătiți să răsplătească delațiunile. Acest gen foarte special de epoleți a influențat decisiv evoluția României după 89. Sunt povești sărate și piperate consistent despre implicarea acestora în zilele Revoluției, în cârca acestora se pune, cu destul temei, organizarea și desfășurarea diversiunii teroriste în zilele fierbinți ale Revoluției. Totuși, istoria zilelor respective reține mai curând absența securiștilor de rang minor din peisaj. Au fost câteva zile bune când toate personajele care se așteptau la linșaj public au dispărut. Au revenit, însă, pâș, pâș, care cu un TIR de blugi, care cu un TIR de țigări, atunci când au înțeles sau li s-a dat semnalul că pericolul trecuse. La nivel foarte înalt intrase la decont obligatoriu generalul Iulian Vlad. Dar au plătit scump și  ceilalți epoleți vizibili ai Serviciilor. Dar trupa, corpul esențial, a rezistat cu bine. Cu foarte bine.

Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, a fost că dincolo de obiectivul principal al loviturii de stat, acela de a-l elimina rapid pe Ceaușescu, securiștii și Securitatea au devenit rapid primii întreprinzători veritabili ai tinerei și fragilei noastre democrații.

Și de aici a pornit, de fapt, totul

Tot praful în ochi aruncat în ochii noștri creduli a ascuns ceea se petrecea într-un fals plan secundar. Securiștii ocupau economic Țara, în timp ce pe noi ne futea grija orientărilor politice. Noi ne consumam energiile detestându-l sau adorându-l pe Ion Iliescu, cuvântam înflăcărat din balconul Universității și luam pe spinare bastoanele minerilor pacificatori. Iar cei mai pricepuți epoleți ai Țării deveneau capitaliștii  noștri de seamă. Cu metodă și fără nici un scrupul.

Așa și fusese proiectată schimbarea de regim. Fără Ceaușescu cel plictisitor, care avea pretenția să controleze toate resursele Țării, spre o platformă economică și un climat comercial controlat de Ei.

Securiștii

La cum arată România economică astăzi, misiunea lor a fost îndeplinită cu succes. Logica tunului din anii 90, logica falimentării instituțiilor bancare, logica privatizărilor cu dedicație, logica legislației deliberat haotice care permite accidente benefice pentru anumite grupuri par să fi fost depășite. Sau, cel puțin, intrate sub un oarecare control.

Am rămas, însă, cu suspiciunea permanentă că Serviciile conduc, în fapt, România. Fiindcă, pe orice ușă a marilor afaceri românești am încerca să intrăm vom descoperi un băiat cu ochi albaștri. Oriunde vom căuta cauzele unor îmbogățiri rapide și dubioase, vom găsi câte un băiat cu ochi foarte albaștri.

Și, o spunem cu mare tristețe, politicul românesc este infestat de persoane pregătite special să deturneze orice efort de restabilire a normalității.

Fiindcă normalitatea trebuie să fie, în continuare, Ei.

Aparatul. Serviciile. Băieții deștepți.

Cei care controlează Informația, regina micilor și marilor Combinații.

Regina Șantajului, regina Presiunii Psihologice, regina Proiectelor Electorale. Regina Succesului și Călăul înfrânților. Vezi candidatura Geoană, vezi metoda Băsescu.

Dansurile procurorilor DNA cu magistrații diverselor instanțe probează, mereu și mereu, influențe de natură suspectă. Cotidianul Justiției românești pare extras din Manualul Imbecilității Fără Leac. Soluții incredibile salvează mai toți infractorii importanți.

Cum spuneam, am crezut mereu în Onoarea celor care ajung să poarte uniforma și epoleții oricărei arme. Am învățat, în anii din urmă, că Onoarea este un concept care se mai poate găsi doar în ficțiuni cu caracter didactic. Realitatea nu mai are nevoie de așa ceva. Ba dimpotrivă, Onoarea este considerată un concept toxic, unul care invalidează șansele de supraviețuire. Dar nu am încetat nici o clipă să prețuiesc Onoarea, ca principiu definitoriu al apartenenței la casta războinicilor oficiali.

Cu toate acestea, cu toată evidența probelor care incriminează participarea Serviciilor la raptul național, cu toate dovezile că epoleții noștri foarte importanți se amestecă permanent în decizia politică și în spolierea Bugetului de Stat, cu toate certitudinile pe care investigații (nu foarte adânci) le aduc în sprijinul ideii că România noastră este coruptă grav la cele mai înalte etaje, rămâne întrebarea cel mai greu de formulat:

Epoleții noștri dragi, pentru ce existați, de fapt?

Fiindcă, noi, fraierii, nu prea înțelegem de ce sunteți mereu în conflict.

Fiindcă noi, fraierii, nu prea înțelegem de ce, măcar atunci când e vorba de interesele Țării, nu sunteți concertați.

Și nu ne e deloc ușor să vă acceptăm așa cum ați ajuns azi.

Nu ni se pare normal să plătim 35000 de angajați în Servicii cu salarii foarte generoase și să nu vă vedem extrem de performanți atunci când tot felul de păsărici șmechere trec granița.

Nu ni se pare deloc normal că, foarte probabil, știți lucruri care nu ne ajută la nimic când e vorba de a vă apăra casta. Pe ofițerul SRI Sebastian Ghiță, de exemplu.

Nu ni se pare deloc normal că rapoartele voastre ajung mereu prea târziu acolo unde s-ar mai putea rezolva ceva.

Nu ni se pare deloc normal că știți EXACT despre ce vorbim și vă cam doare la bască.

Și nu ni se pare deloc normal că am ajuns să ne punem problema în acești termeni.

Noi, fraierii, încă așteptăm un răspuns de Onoare de la voi.