Eu și popii. Povești de pe frontul presei

Da, eu. O biată condeieră. Şi popii. Nu d-ăia de treflă, popi, cum ar veni, pe bune. Serios… Mi-a venit, uite, aşa, să vă povestesc una, alta, mai multe, despre mine şi despre nişte popi.

Pe când așezam eu, frumos, frumos, borcanele cu de toate – v-am mai spus ce noroc de nevastă harnică, drăguţă şi modestă a mai avut bărbatul meu; ptiu, ptiu să nu fiu de deochi! – în beciul meu cel nou, dau de şerbetul făcut în vară cu multă, multă trudă.

Dar şi cu mai multe, da’ muuuuuuuuuulte, înjurături. Căci, aşa cum nu mi se întâmplă la multe lucruri, nu ieşea. Nu se făcea, nici cu slujbe ţinute de nouă popi, şerbet. Rămânea doar un sirop cleios, pe care, cu tot efortul meu, nu reuşeam să-l solidific.

Ei, dar de la atâta frecat, amestecat, învârtit, bibilit – cu simţ de răspundere, pe cuvânt – transformasem bucătăria în patinoar dulce. Când făceam un pas, după oarece, aveam grijă să mă ţin de perete, ca să nu vin, Doamne sfinte, cu cracii în sus. Urma să spăl pe jos, după ce terminam cu şerbetul. Ca să nu mă termin eu, sărăcuţa, muncind suplimentar, cu podelele.

Ei, şi în plină criză şerbetoidă – sau cum se zice – sună, în draci, la uşă. Mai ceva ca ăla de face exerciţii la trapez fără plasă, mă duc să deschid. Să nu scoată uşa din ţâţâni, cu atâta ţârâit. Popa şi cu dascălul, în faţa ochilor mei. Şi, nu apuc să mă dau bine din uşă, că ‚mnelaor, cei doi oameni ai bisericii, se îndreaptă, fix şi taman către bucătărie.

Urlu eu, ca sirena de la pompieri: aoleu, teren minat, nu acolo, dar tardiv de târziu, cum ar veni. Popa şi dascălul, ca fânul trântit la pământ de coasă, aterizează bezmetic printre oalele mele şerbetuite, din bucătărie. Au căzut, săracii, de le-a sunat şi vinul dat la pomană pe gât, în cap. M-am scuzat, am încercat o justificare, dar nu pot să nu recunosc că, destulă vreme, mi-a venit să râd, vizualizând scena.

Care mai de care pe jos, care mai de care scuturându-se de şerbet… Noroc că popa – tip, ca să zic aşa, valabil, dus pe la multe case de gospodine care mai fac dulceţuri sau şerbet – nu s-a supărat şi n-a dat acatist pentru mine.

Păi, da, căci, mai de mult, pe când se inventaseră calculatoarele, aveam la al meu, de acasă, o aplicaţie, un program, cum naiba îi zice, de se băga singur în seamă când intra vreunul din lista de prieteni, pe messenger. Ehei, copilandrii de azi nici nu mai ştiu ce-i ăla. Aşa, şi cum intra câte unul pe messenger, o voce masculină, extrem de amuzantă, anunţa: o intrat unul.

Şi, într-o seară, vine popa – altul, cum am zis – cu botezul. Şi vocea din calculator: o intrat unul. Popa a lăsat jos busuiocul şi cădelniţa, s-a încruntat, ca pe vremuri, Iohannis la Ponta, când îi cerea demisia, şi a tunat: poftim? Vă ţineţi de cacialmale? Nu vă e ruşine? Credeam că sunteţi buni creştini. Când vine trimisul Domnului, aşa ceva?!?

Degeaba i-am explicat popii că nu am făcut cu intenţie. Că aşa e programul ăla. Că noi mergem la biserică şi plătim şi taxele. Că… Popa ne-a trecut în catastif la ăia cu păcate grele.

Ei, şi de la şerbet şi de la popa căzut pe gresia bietei mele bucătării, mi-am amintit şi alte întâmplări. Cu mine şi niscaiva popi. Despre mine şi despre unii popi.

Mă duc, odată, cu Fane Jeg, asta… Fane Jeep – un mare fotoreporter cu care am lucrat – la un popă care făcea exorcizări şi vedea extratereştri, ba, îi şi pictase prin biserică. La început, popa băţos. Arţăgos. Ne lua, adică pe mine, o fătucă, acolo, cu plaivazul şi agenda, mă lua tare. Apoi, nu ştiu cum l-am înmuiat – ca coliva la foc şi eu, cu scuze de cacofonie, citez acum din popă – că am devenit prieteni buni.

Şi, hai să ne arate popa cum se face exorcizarea. Că doar nu bătuserăm drumul degeaba până la el. Şi, pe când Fane îmi susură bucuros: l-ai băgat în draci pe popă. Iese un reportaj, de ne bagă ăia – şefii de la ziar, adică – la primă!, popa ia poziţie de ghiocel, ca să-l încalece pe exorcizat, un om chemat special de acasă. Dacă aşa era procedura, cu încălecatul, ce ne băgam noi…

Ei, şi când se agita el, popa, mai abitir, bieţii pantaloni ai popii, pe sub patrafir, pârâie o dată, de-am zis că mama şi tatăl dracilor scoşi din omul întins la pământ ne-a lovit în plex. Poc, poc, jap, jap… Dar, recunosc, a ieşit, vorba lui Fane, un reportaj… Ce-i drept, de la primă ne-au sărit, însă, materialul, scris băşcălios, cu pozele edificatoare, a făcut senzaţie.

Altă dată, ne ducem, eu şi alt coleg, la o bisericuţă veche, părăsită, cu un cimitir plin cu cruci de pe la 1700 şi 1800 şi răstignit de buruieni. Ne-am plimbat pe acolo, copleşiţi de felia aia de viaţă şi de moarte, atât de trecute şi de-ndepărtate ambele. Doar noi, prin cimitir. Şi nişte cucuvele, deranjate, cred, de paşii noştri curioşi, pe acolo. Pe un mormânt, printre bălării, nişte flori albastre, de-o minunăţie de nedescris.

Flori de la 1800, am zis jumătate în glumă, jumătate serios. Şi, am decis să smulgem şi noi albastrele alea frumoase – că nu ştiu cum se numeau – de pe mormânt şi să le ducem acasă, la noi. Numai că, pe când eram mai preocupaţi cu jumulitul – operaţiune grea, căci pământul era mai ceva ca piatra şi floarea era împrejmuită de tot felul de ierburi – apare, nu ştiu de cine anunţat, popa care se ocupa, cred, uneori, de bisericuţa aia, părăsită.

Cu-o falcă în cer şi cu una în pământ şi, mai ales, cu o furcă în mână. Sfântul Ilie, când aleargă dracii prin cer, e sugaci, pe lângă acel popă. Sudălmi şi blesteme ca din preasfinţita lui gură, n-am mai auzit. Ce-o fi crezut că facem, nici acum nu am habar. Şi, în timp ce eu voiam să-i spun, omeneşte, că suntem de la ziar şi nu facem nimic rău, doar şmanglim o floare, colegul mi-a şoptit: „dă-l dracu’ de ziar şi tai-o! Nu vezi că popa e foc şi pară?”.

Am tăiat-o. Aproape cu viteza luminii, deşi, eu, ca o doamnă ce sunt, aveam, printre mormintele alea, tocuri de 12. Şi, când am întors capul să vedem dacă ne ajunge popa, am văzut că se împiedicase, bietul, în anteriu şi căzuse printre bălării. Ceea ce m-a frapat este că, în cădere, în colţii furcii, se înfipsese bunătate de haină popească şi aşa popa nu ne-a mai ajuns. Mult timp mi l-am amintit aşa, înfipt cu rochia lui în furcă şi proferând blesteme. Eh…

Altă dată, vorbeam, omeneşte, cu alt popă. Şi, deodată, lui i se năzare că muncitorii care renovau biserica au furat din vopsele şi materiale. Şi, nestăpânit, se urcă pe scară, să-i muştruluiască pe oamenii aceia. Numai că, pesemne, punea pasul prea furios pe scară şi scara s-a mişcat şi popa, Doamne sfinte, a căzut. Şi-a rupt atunci, dacă bine îmi aduc aminte, vreo două coaste, a venit salvarea, a venit poliţia.

Altă dată, ne puseserăm în cap toată protipendada unei comune. Făceam o anchetă serioasă şi ne apropiasem, periculos, de final. Aveam date, probe, dovezi că încrengătura aia ajungea până sus, în capul statului. Şi, după ce vreo doi haidamaci încercaseră să ne arunce într-un lac despre care scriam, după ce, pe la judeţ, prefectul ne băgase în şedinţă şi ne rugase, cum ar veni, să ne băgăm minţile în cap, după ce venise, în păr, toată securitatea de la Bucureşti şi ne luase declaraţii, după muuuuuulte, din muuuuuuuulte părţi, încercări de intimidare şi stopare a anchetei, nu le mai rămăsese de făcut autorităţilor decât să ne urmărească, pas cu pas, pe unde ne învârteam.

Ne lăsa primarul, ne lua poliţistul, ne lăsa şi ăsta, ne lua popa. Culmea e că, la-nceput, popa era aliatul nostru. Ne dăduse nişte acte, ne îndrumase la nişte oameni care ştiau mai multe despre caz… Nu ştiu de ce se întorsese, de ce se lepădase – să vedeţi ce zic acum – de noi, ca Petru de Iisus, dar ne urmărea şi ne blagoslovea cu mii de înjurături.

La un moment dat, pe când ne strecurasem iar la locul faptei, pentru ultimele probe – ce să zic, eram tineri, eram naivi, eram fraieri, credeam că există dreptate şi că trebuie să strigăm adevărul – ne pomenim lângă noi, cu popa, în maşina personală. Urla precum crivăţul în pustie şi, dintr-o dată, a pornit maşina către noi, cu gând vădit să ne facă una cu zidul de care ne lipiserăm.

Am zis, serios, că ne cântă – alt popă – veşnica pomenire la cap. Până-aici ne fuse, carevasăzică! Numai că, pe neaşteptate, un cauciuc de la maşina popii a explodat, s-a făcut fum, s-a stârnit larmă şi noi am tulit-o, mai ceva ca Maricica Puică, pe când era, desigur, în zaua ei…

Statuie, nu, nu ne-a făcut nimeni. Ne-am pricopsit cu procese, ameninţări, spargeri de case şi de maşini. Fuse şi se duse… Pe alt popă, l-am încuiat în biserică. Era, săracul, atât de beat – se dedulcise din vinul de împărtăşanie – că plângea singur, printre icoane. Ba, mai şi pica, precum un sac de cartofi, printre ele. Iar primarul din comuna aia, cu care era în râcă mare – adesea, prin multe localităţi, între popă şi primar era, din motive lesne de-nţeles, hai, pizmă, balamuc – îl căuta să-l căsăpească.

Desigur, nu la propriu. Dar, de bietul popă ne-a fost milă, că era de gaşcă şi l-am ascuns de furia primarului, cam naşpa şi cam prost, după gustul meu. Cel puţin, până era popa pe picioarele lui şi putea să-i ţină piept balaurului de primar. Peste câteva zile, când a realizat cum a stat treaba, popa ne-a căutat la redacţie, cu o sticlă de ţuică într-o sacoşă. Drept care, în ziua aia, am făcut ziarul numai noi, doamnele, inclusiv paginile de sport, care erau belea mare, căci domnii erau prea veseli ca să mai scrie lucruri serioase.

Ei, şi astea sunt doar, aşa, la prima mână. În 25 de ani de presă, au fost multe, multe întâmplări cu popi. Nişte oameni, acolo, şi ei. Doar oameni. Nu Dumnezei. Cu unii dintre popii despre care am povestit, am devenit, în timp, prietenă.

Căci, aşa e viaţa… Desigur, în atâţia ani de presă, am întâlnit şi preoţi. Cu har. Cu dăruire. Cu pioşenie. Cu chemare către cele sfinte şi către problemele credincioşilor. Dar, despre aceştia, altă dată. Că nu intră zilele în sac. Acum, a fost doar despre mine şi despre popi. Despre mine, o biată condeieră, şi despre nişte popi de popi. Na! Ce face nişte şerbet din om…